Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








George Coşbuc – un poet al entuziasmului într-o societate fără entuziasm

        de Olimpiu Nuşfelean

Apropierea de poezia lui George Coşbuc poate aduce încă surprize plăcute celui care încearcă să-i reevalueze valenţele. Discursul poetic are adesea puterea să iasă din stricta perspectivă sociologică, din autohtonism sau clasicism, şi să se livreze, deloc intenţionat sau persuasiv, criteriilor modernismului. Iată, de exemplu, cum arătam şi cu o altă ocazie, în poemul Cîntecul fusului, din volumul Balade şi idile, aspiraţia la perfecţiunea formală este dusă pînă la jocul aproape gratuit, caracteristic adesea liricii coşbuciene, pînă la uitarea „scopului”, dovedind – cum ar spune Hugo Friedrich în a sa Structura liricii moderne (E.L.U., 1969, p. 119 şi urm.) – „libertatea absolută a spiritului creativ”. Discursul poetic este echilibrat, transcris în nouă strofe ample, de cîte opt versuri, cu o măsură de şapte sau şase silabe, cu rime îmbrăţişate. Rimele feminine alternează cu rimele masculine şi, mai mult, cu excepţia strofei a patra, care evoluează în jurul pronumelui personal „ea”, strofele se închid cu rime masculine. Discursul liric se desfăşoar㠄sferic” – am zice –, asemeni unui fus ce toarce firul melancolic al vieţii.

Ce se „întîmplă”, de fapt, în poem? Un „eu” feminin urmează legea unui plîns profund şi, în acelaşi timp, grăbit, pornit din iatac şi purtat pe drum, în vînt, la moară, pe malul apei sau printre oamenii din sat, înăbuşit apoi în perna muncită de nesomn. În ciuda „presimţirii cvasidemonice a iubirii” (v. P. Poantă), prin care se face trimitere la mitul Zburătorului, poemul nu are un „conţinut” explicit şi obiectiv. „Cîntecul” inventat nu are un obiect propriu-zis. Acesta ia fiinţă neîncetat dintr-un gol. Poate că acest cîntec rostit mereu dă expresie unui gol sufletesc, deşi nu este important să recunoaştem asta acum. Cîntecul se întrupează în discursul liric ca într-un înveliş de sine stătător, ca albuşul unui ou misterios, pentru care gălbenuşul nu are importanţă. Cîntecul se rosteşte mereu în această toarcere sfîşietoare, în care este antrenat întregul univers. Universul este acum expresia unui gol interior, a unui gol desfăşurat, „un gol istoric” – cum ar spune G. Bacovia –, gol „temperat” însă la nivelul expresiei/ exprimării, un gol/ plîns încet („...Ori loc eu să-mi găsesc/ Să pot să plîng cu hohot / Nici asta nu-ndrăznesc !”).

Acest cîntec inventat/ „făcut”, în singurătate, împotriva voinţei eului mărturisit, impregnează realul, îl aduce la numitorul său. Realul e „contabilizat”, algoritmizat şi structurat conform cîntecului „făcut”, impregnat de trăirile unui eu pînă la urm㠄artificial”, în care poetul se deghizează. Dar capacitatea de a structura realul este o caracteristică a liricii moderne. Însă, în cazul de faţă, putem identifica şi alte atribute ale liricii moderne, fără să forţăm realitatea textului coşbucian, cum sunt „urîtul”, „eul artificial”, „muzica disonant㔠(fie şi numai aceea a rimelor) şi, mai ales, „transcendenţa goală”, „neantul” care impresionează, dar refuză să se explice.

Sufletul cuprins în alt suflet

Ancorat oarecum didacticist în tematica poeziei patriotice, o poezie ce pare să-şi piardă suflul într-o societate ce-şi uită mereu temele, poemul Poetul e cam evitat de critica literară, după ce dispare şi din manualele şcolare. Este oarecum firesc, din moment ce istoriile literare înregistrează mai atent primul sau primele două volume de versuri coşbuciene şi nu un text publicat pentru prima dată în Flacăra din 1911, dar aproape intrat în folclorul sărbătorilor naţionale. Textul e scris sub un impuls neoromantic şi surprinde în plin avînt subiectivitatea poetului. Elanul patriotic este copleşitor, sinceritatea desfăşurată direct, sub semnul scripturii. Elocvenţa poate părea desuetă, fatalismul, mai greu de admis sau de interpretat. Dar ca artă poetică, e de luat în seamă. Versul „Sînt suflet în sufletul neamului meu” (cu repetarea în strofa următoare, schimbat: „Sînt inimă-n inima neamului meu...”) este emblematic. Exprimă, desigur, crezul poetului, dar este în măsură să ne ducă spre desluşirea „mecanismului” acestui crez, a artei poetice. Dacă ne vom întoarce spre textele daoiste pomenite mai sus, nu va fi totuşi fortuit să spunem că autorul îşi dezvăluie acum locul din invizibil, îşi numeşte puterea invizibilităţii, generatoare de univers poetic aşezat sub o lumină solară. Stelele Carului Mare se rotesc luminate de un eu „ascuns”, exprimat „obiectiv” în întrupări „exterioare”. Supus luminii, se sacrifică pentru a sluji lumina. Se obiectivează, de dragul lumii, în lumea care îl uită mereu. Se exprimă prin pilde (pline de obicei de anecdotic), se conformează unui destin implacabil, „Ca scrisul să-mplinească!” (s. n.), aşa cum face Iisus, dus, copil, la împărat, în locul unuia ,,mai ştrengar”, prins din întîmplare într-un joc de copii, deşi, după cum mărturiseşte, „Eu, mamă, nu eram în joc” (Iisus la împăratul).

Împlinirea scrisului, acesta e destinul poetic al lui Coşbuc. Poetul nu rivalizează cu Dumnezeu, n-are ambiţiile unui întemeietor de lumi cu ajutorul cuvîntului, el îşi exprimă sîrgul de a nu ieşi din cuvîntul scriptic, aşa cum o face în Poetul: „ Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvînt,/ Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,/ Ai fulgere-n cer, Tu, cel mare şi sfînt,/ Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!”. Cuvîntul e la Dumnezeu, nu la poet..., cuvîntul se întrupează continuu şi autorul exprimă şi elogiază această întrupare, serveşte regia spectacolului diurn ca un regizor secund. Eticismul şi didacticismul unor preocupări poetice vin, mai întîi, dinspre instanţa supremă şi mai apoi dintr-un specific de geografie spirituală: „Ce-s unora lucruri a toate mai sus,/ Par altora lucruri deşarte./ Dar ştie acel ce compasul şi-a pus,/ Pe marginea lumii-ntre viaţă şi moarte,/ De-i alb ori e negru ce-mparte!”.

Această distincţie între alb şi negru, între viaţă şi moarte, între vizibil şi invizibil, chiar între modă şi anti-modă, Coşbuc o conştientizează foarte bine. „Şi secolii-nchid-ori deschid cum vreu/ Eterna ursitelor carte”, se spune spre finalul poemului Poetul. Dar sufletul cufundat în sufletul neamului (entitate aproape generică) face parte, îl acelaşi timp, din sufletul care îl învăluie, aşa cum vîntul, din textul cu titlul omonim, învăluie fetele, traducîndu-le sentimentele amestecate cu sentimentele feciorului care „nareaz㔠povestea. Pe bună dreptate, Nicolae Manolescu observ㠖 în Istoria critică a literaturii române „ că atunci „Cînd este cel mai mult el însuşi, Coşbuc este un altul”. În altul poetul este în mod firesc el însuşi, extrovertit(?), întors apoi în sine însuşi(?), interesat să ilumineze îmbrăţişările lumii, în căutarea luminii interioare, în promovarea acestei lumini.

Lirismul aparenţelor

Este G. Coşbuc un... modern sau, mă rog, un postmodern? Întrebarea rămîne retorică şi, în fapt, deschisă. Nu are neapărat relevanţă în aproximarea liricii poetului. Deşi, în ciuda prejudecăţilor şi a convenţiilor lăsate încă în joc, sunt multe de spus pe această temă. Poate fi poetul acceptat ca „un tehnician al intelectualităţii şi al magiei limbajului”, cum ar putea să se exprime un Hugo Friedrich? Credem că da. Chiar dacă avem în vedere desincronizarea de relaţie dintre literatura română şi literatura europeană, în genere, şi fiind conştienţi de riscul operării unei asocieri forţate, merită să amintim afirmaţia lui Stéphane Mallarmé dintr-o scrisoare din l885, doar cu cîţiva ani înainte de publicarea primului volum coşbucian: „Cu cît extindem mai mult conţinuturile noastre, şi cu cît le diluăm, cu atît trebuie să le fixăm în versuri limpede marcate, palpabile, de neuitat”. Am putea evoca acum acea dilatare a universului solar, pe care Coşbuc o exprimă cu atîta rafinament stilistic. Şi am putea vorbi şi despre neantul ce cucereşte frumuseţea formelor, cîştigă expresie într-o existenţă spirituală, recîştigînd strălucirea logosului, a unui logos „neexprimat”, imposibil de exprimat, precum sfîşierea trăită de tînăra fată din Cîntecul fusului.

Recunoscînd şi el c㠄interesul strict poetic pentru lirismul coşbucian a scăzut îndeajuns de mult”, şi asta în vreme ce „s-a născut şi a înflorit poezia lui Arghezi şi Bacovia, a lui Blaga şi Barbu, a lui Vinea şi Philippide” şi c㠄un Lovinescu înlătura cu desăvîrşire din actualitate versurile lui Coşbuc; iar tinerii poeţi de azi nu manifestă decît arareori afinitate cu bardul ardelean”, I. Negoiţescu, pornind de la G. Călinescu şi Vladimir Streinu, îl aşează pe poet sub o zodie estetic evoluată, apropiindu-l de G. Bacovia, Ion Barbu sau Radu Stanca, Macedonski ş. a. Fără să-l supunem programelor moderniste, vom putea găsi oricînd tendinţe moderniste „ascunse”, pe care opera le conţine în măsura în care exprimă trăirile unui poet cuprinzător, care, vorba lui Rebreanu, trăieşte numai pentru poezie. Deliberat sau nu, direct sau indirect, epoca îşi pune amprenta, cu toate caracteristicile ei, pe un suflet simţitor.

Aşa cum se întîmplă şi în Cîntecul fusului, neexprimatul se exprimă. Negaţia se transformă în afirmaţie, neputinţa – în putere. Manifestarea înstrăinării, a unui spirit înstrăinat, cîştigă caracteristicile unei modernităţi ce reformulează tradiţia, difuzul spirit romantic, în direcţia atingerii deplinătăţii în ceea ce priveşte „rotirea în sine a cosmoidului pe care îl constituie limbajul poetic” (v. Stéphane Mallarmé). Esenţa se manifestă în aparenţă, într-o aparenţă care, prin imaginea poetică, dă expresie şi consistenţă, dă suflu esenţelor. Manifestîndu-se ca un înveliş nesfîşiat, o asemenea operă generează uşor un lirism al aparenţelor.

Precum o frunte de poet...

Are opera lui Coşbuc, azi, o problemă de receptare? Nu mai mult decît altădată. Opera a fost mereu în căutarea actualităţii. Poetul îşi face din tehnică o problemă de actualitate. Dar nu în sensul actualităţii formale. Poezia modernă a renunţat la ambiţiile ritmurilor şi ale rimelor, la atingerea desăvîrşirii formale, dar acest gest nu poate afecta în mod categoric arta formală a poemelor coşbuciene, chiar dacă estetica subsumată ar intra în declin. În poezie, ceea ce a fost cîştigat rămîne cîştigat. Numai lenea critică poate altera valorile. Gustul public, biciuit de mode, poate renunţa la obişnuinţe. Poezia sa nu este epuizată. Poezia sa este, poate, uitată, din varii motive, care nu sînt întotdeauna literare. Pe temele ei s-au pronunţat, de-a lungul anilor, toţi marii noştri critici. Sentimentul de deplinătate a receptării operei nu a fost însă atins. Critica literară, fără să-şi fi limitat deliberat aplicaţiile pe textul coşbucian, a trăit o nedeclarată inhibiţie în faţa imensei popularităţi a operei. Cu toate bunele ei intenţii şi cu toate marile ei cîştiguri exegetice, n-a reuşit să se ridice la înălţimea acestei popularităţi. Şi apoi, cînd popularitatea a scăzut, exegeza a mers înainte cu motoarele la turaţie redusă. În Istoria sa, G. Călinescu îi acordă poetului un spaţiu generos, dar nu ştiu dacă, prin imaginea critică edificată aici, criticul nu induce o anumită reticenţă în abordările critice ulterioare, ale noilor valuri critice. În spiritul său „balzacian”, criticul este exhaustiv în analizele unor aspecte ale vieţii şi creaţiei poetului, dar el se opreşte mai întîi la creaţia minoră a poetului, ca să treacă mai apoi spre „grupul de poezii pure”. Insistînd asupra creaţiei poetice minore, adaugă noi suspiciuni de receptare a operei. Exegeza de mai tîrziu, în cea mai mare parte în spirit călinescian, va cultiva inhibiţii legate şi de „marea inegalitate a operei” (v. G. Călinescu). De fapt, o parte din efortul critic de mai tîrziu se va consuma în preocuparea de „a verifica actualitatea” operei, şi spunem aceasta folosindu-ne de o sintagmă aparţinînd-i lui I. Negoiţescu.

O problemă de receptare ar putea fi vocabularul. Din uzul public dispar cuvinte pe care opera, implicit, le păstrează. Dar cuvinte cum sînt cofiţă, covată, crîng sau dumbravă, fir de tort, fus, fuştel, grindă, laz, năframă, năier, opaiţ, opincă, peţit, pînzătură, poştie, pridvor, rădvan, roata morii, tindă, a toarce, ulicioară sau uliţă, vad, vatră, zăvor, ca multe altele, dispar din folosirea curentă, devin arhaisme, împreună cu universul pe care îl edifică, astfel încît e din ce în ce mai greu să le decriptezi simbolistica. Chiar o sintagmă precum frunte de poet nu le mai spune mai nimic multora. În efortul de a-l scoate de sub imperiul „ruralismului”, unii critici insistă pe relevarea culturii poetului, a rafinamentului formal, cu scopul de a accentua aspectul „intelectualist” al demersului poetic. Poate că, după ce ne vom îndepărta suficient de această operă, va veni momentul cînd vom trăi nostalgia ei şi ne vom întoarce spre ea pe o cale vădit intelectual㠖 învăţîndu-i din nou semnele – şi atunci aceasta se va arăta în întreaga sa „ţinută intelectuală”, ca să folosim o sintagmă din Călinescu. În privinţa vocabularului, a fost accentuată folosirea unei limbi „verzi”, ţărăneşti, dar cred că analiştii operei ar trebui să fie mai atenţi la prezenţa cuvintelor provenite din limba literară curentă, unele neologisme, care depăşesc geografia transilvană. Oare manuscrisele spun ceva despre preocuparea poetului de a-şi aduce limbajul în actualitate?

Cînd scăpăm de Caragiale, ne putem odihni în Coşbuc. Dar este Coşbuc un poet „odihnitor”?

Copleşiţi mereu de problemele „truditului trup” (v. Grand Hôtel „Victoria Română”), nu avem răgaz şi nici entuziasm pentru o trăire solară, la care am avea dreptul. Modernitatea – sau, mă rog, postmodernitatea – scormoneşte mereu în adîncul sufletului nostru şi ni-l lasă răvăşit. Ne mai consolăm cu Caragiale. Trăim sub „teroarea” modelului său. Cînd scăpăm de Caragiale, ne putem odihni în Coşbuc. Dar este Coşbuc un poet „odihnitor”?

George Coşbuc este desigur un poet al entuziasmului, ajuns azi într-o societate fără entuziasm. El poate fi, trebuie să fie şi, totuşi, este recuperat critic. Are critica literară suficient entuziasm în proximitatea creaţiei coşbuciene? Continuă să se întindă, şi în actualitate, „o uitare injustă”, apărută încă după moartea poetului, pe care o observă G. Călinescu. S-a ajuns oare la „o formulare nouă, înnobilatoare, care să renunţe la truismele vechi”? Întrebările sînt retorice. Formulîndu-le, nu ţin să neglijez exegeza fundamentală, edificată pînă în zilele noastre, privind creaţia poetului, a scriitorului George Coşbuc. Nu ştiu dacă poetul e „lipsit de orice interioritate”, după cum se exprimă Călinescu. Poezii precum Vîntul, Vestitorii primăverii, Numai una, De pe deal, La Paşti... izvorăsc dintr-un eu „lăuntric”. E un lirism individualizat, foarte mult dilatat, rod al unei simţiri copleşitoare, cum spuneam mai sus. Un lirism care, desigur, copleşeşte. Pentru un asemenea lirism ai sau nu ai simţ. Nu-i cale de mijloc.

Coşbuc poate fi citit, însă, în afara criticii literare. I se poate face o lectură empirică, a se înţelege... fără aplicarea unui instrumentar critic. Opera sa, foarte orală, a beneficiat de o astfel de cale de acces – dincolo de exegez㠖 la publicul larg. S-a răsfăţat în popularitate. Această popularitate a pălit de la o vreme. Dar, iată, ne întoarcem la o societate care devine din ce în ce mai orală. Cu ce rezultat? Nu ştim. De un asemenea tip de percepţie s-ar putea ca, de la un moment dat, opera lui Coşbuc să beneficieze. Mirarea urmaşilor noştri, de care vorbea – iarăşi hélas! – Gherea, poate reînvia oricînd, aducînd beneficii neaşteptate acestei opere.

Mai sîntem coşbucieni? În urmarea modelelor literare, în obişnuinţele de lectură? Desigur că nu, cel puţin în aparenţă, dar pierdem enorm. Ne raportăm la o operă pe care o evităm deliberat. Dacă l-am iubi şi citi mai mult pe Coşbuc, am fi oare mai moi în iniţiative economice, am fi mai fericiţi? Dar cum poţi fi fericit fără să te laşi înfăşurat în cuvinte fericite?

© 2007 Revista Ramuri