Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cerere

        de Alain de Botton

Alain de Botton, CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN IUBIRE

Traducere din engleză de Radu Paraschivescu

Copyright © Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Autorul bestsellerurilor Eseuri de îndrăgostit şi Sex, shopping şi un roman ne seduce din nou: Ce se întâmplă în iubire imaginează, cu umor, înţelepciune şi sensibilitate, cursa cu obstacole a unei relaţii de lungă durată.

Se poate trăi în cuplu aşa cum spune povestea: „fericiţi până la adânci bătrâneţi“? Ştim ce dubii au pesimiştii, ştim şi ce euforie candidă îi animă pe optimişti. La mijloc, aşa cum îi stă bine adevărului, se găseşte punctul de vedere al unui scriitor versat în arta de-a diseca romantismul, anxietatea şi succesul. Ce se întâmplă în iubire este o poveste incitantă despre întâlnirea dintre iluziile pe care ni le ţesem şi foarfeca realităţii. Fiecare îndrăgostit se crede infailibil şi râde când i se invocă presiunile vieţii de zi cu zi. Fiecare ştie că nu-l poate atinge nimic din ce-i lezează pe ceilalţi. Şi totuşi, la primele croşee ale imprevizibilului cotidian, îndrăgostitul nostru se chirceşte uluit şi caută salvarea din priviri. La fel se petrec lucrurile cu Rabih şi Kirsten, eroii acestei cărţi, care se îndrăgostesc, levitează romantic, se căsătoresc, au copii şi par gata să trăiască visul perfecţiunii maritale. Alain de Botton ne invită să urmărim, cu degetul pe harta iubirii, o poveste cu suişuri şi coborâşuri, cu ezitări şi infidelităţi, cu sincope şi elanuri. O poveste ca atâtea altele şi totuşi unică. O poveste care ne poartă din Edinburgh la Praga şi din Beirut la Berlin. Jucăuşă, înţeleaptă şi emoţionantă.

„Alain de Botton are darul de a ne face să reflectăm la felul în care trăim.“ (Jeanette Winterson)

„Nu intriga ne ghidează în acest roman complex, ci personajele, precum şi analiza meticuloasă a emoţiilor şi comportamentelor care consolidează un cuplu şi apoi aproape îl distrug. Autorul are un simţ acut al percepţiei.“ (The Guardian)

„Mereu surprinzătorul Alain de Botton, care se întoarce la ficţiune după 20 de ani şi numeroase cărţi de nonficţiune, îşi propune să mediteze la întrebarea: «Cum e să fii căsătorit de-atâta timp?». Răspunsurile pe care le găseşte par deseori amuzante, deşi sunt provocatoare, pline de compasiune şi adevărate până la ultimul.“ (Booklist)

 

 

De Crăciun, primul pe care-l petrec împreună, se întorc la casa din Inverness a mamei lui Kirsten. Doamna McLelland îl tratează pe Rabih cu o bunătate maternă (şosete noi, o carte despre păsările din Scoţia, o sticlă cu apă caldă pentru patul lui de o persoană) şi cu o curiozitate constantă, deşi camuflată atent. Cercetările ei, pe lângă chiuveta din bucătărie după vreo masă sau într-o plimbare pe la ruinele Catedralei St. Andrew, degajă o indiferenţă de faţadă, dar Rabih nu-şi face iluzii. Este descusut. Doamna McLelland vrea să-i înţeleagă familia, relaţiile de până atunci, motivele pentru care n-a mai lucrat la Londra şi răspunderile pe care le are la Edinburgh. Este evaluat cum se poate mai bine într-o perioadă în care nu se mai admite vetoul parental şi în care se susţine insistent că relaţiile vor merge bine dacă nu se va acorda autoritate nici unui arbitru din afar㠖 fiindcă legăturile romantice trebuie să fie doar prerogativa celor implicaţi, excluzându-i chiar şi pe cei care, nu cu mulţi ani în urmă, i-au făcut baie în fiecare seară părţii feminine a cuplului, iar în weekenduri au dus-o la Bught Park în cărucior, ca să le arunce pâine porumbeilor.

Faptul că doamna McLelland nu are nici un cuvânt de spus nu înseamnă totuşi că nu are întrebări. Ea se gândeşte, de pildă, dacă nu cumva Rabih se va dovedi fustangiu sau mână spartă, molâu sau beţiv, pisălog sau dispus să rezolve divergenţele folosind un pic de forţ㠖 şi e curioasă fiindcă ştie, mai bine decât alţii, că nimeni nu te poate distruge aşa cum o face persoana cu care te căsătoreşti.

În ultima lor zi împreună, când doamna McLelland îi spune lui Rabih la prânz că e mare păcat pentru Kirsten că n-a mai cântat nici o notă de când a plecat tatăl ei de-acasă, fiindcă avea o voce deosebit de promiţătoare şi un loc asigurat în secţiunea de soprane a corului, ea nu se mărgineşte să dezvăluie un detaliu din trecutele activităţi extraşcolare ale fiicei sale, ci îi cere lui Rabih – în măsura în care-i este permis – să nu-i distrugă viaţa lui Kirsten.

Se întorc la Edinburgh cu trenul în seara de dinainte de ajunul Anului Nou, călătorind patru ore prin Highlands, traşi de o locomotivă care începe să dea rateuri. Kirsten, o veterană a traseului, a fost prevăzătoare şi a luat o pătură cu care se învelesc amândoi în ultimul vagon, care e gol. Văzut dinspre fermele din depărtare, probabil că trenul arată ca o undiţă luminată, nu mai mare decât un miriapod, croindu-şi drum printr-un carou de beznă.

Kirsten pare preocupată.

— Nu, nimic, îi răspunde când el o întreabă, dar nici nu apucă bine să nege şi o lacrimă îi înfloreşte la coada ochiului, urmată de o a doua şi o a treia. Totuşi, nu e nimic, chiar nimic, insistă ea. E o fleaţă, atâta tot. Un cap pătrat. Nu vrea să-l pună într-o situaţie delicată, bărbaţii nu suportă chestia asta, iar ea nu-şi propune s-o transforme într-un obicei. Peste toate, n-are nimic de-a face cu el. E vorba de mama ei. Kirsten plânge fiindcă, pentru prima dată în viaţa ei de adult, se simte cu adevărat fericit㠖 e o fericire de care propria ei mamă, cu care are o relaţie aproape simbiotică, a avut parte atât de rar. Doamna McLelland îşi face griji ca nu cumva Rabih să-i rănească fata; Kirsten plânge de vinovăţie când se gândeşte cât de fericită a ajutat-o iubitul ei să devină.

Rabih o strânge lângă el. Cei doi nu-şi vorbesc. Se cunosc de şase luni şi ceva. Rabih nu avea de gând să aducă asta în discuţie acum. Dar imediat după ce trec de satul Killiecrankie şi după vizita controlorului, se întoarce cu faţa spre Kirsten şi-o întreabă, fără înconjur, dacă vrea să se mărite cu el – nu neapărat acum, adaugă el, ci de îndată ce-o să creadă că e momentul, şi nu neapărat cu tam-tam, ar putea fi doar ceva intim, ei doi, mama ei şi câţiva prieteni, dar bineînţeles că poate fi şi ceva mai amplu, dacă asta vrea; lucrul cu adevărat important e că el o iubeşte fără rezerve şi doreşte, mai mult decât şi-a dorit vreodată un lucru pe lumea asta, să fie cu ea până la sfârşitul vieţii.

Ea se întoarce şi, pentru scurtă vreme, tace mâlc. Nu prea ştie cum să se poarte în asemenea momente, îi mărturiseşte, nu c-ar fi foarte dese sau, mai bine zis, nu c-ar fi avut parte de vreunul. Nu şi-a pregătit un răspuns, totul a venit ca un trăsnet, dar cât de diferit e de ceea ce i se întâmplă de obicei, ce profund cumsecade, nebunesc şi curajos din partea lui să-i spună una ca asta acum – şi totuşi, în ciuda firii ei cinice şi a convingerii ferme că nu dă două cepe degerate pe asemenea lucruri, atâta timp cât el a înţeles cu adevărat ce-şi doreşte şi a băgat de seamă ce monstru e ea, chiar nu vede nici un motiv ca să nu-i spună, din toată inima şi cu o frică şi o recunoştinţă imense, da, da, da.

Asta ne spune ceva despre statutul analizei riguroase din cadrul procesului nupţial, şi anume că ar fi considerat un lucru neromantic, ba chiar meschin, să ceri unei persoane căsătorite să explice în profunzime, cu răbdare şi obiectivitate, ce a făcut-o să accepte o cerere în căsătorie. Cu toate acestea, ne interesează foarte mult să ştim de fiecare dată unde şi cum a avut loc această cerere.

Nu-i o lipsă de respect din partea lui Rabih să sugereze că nu prea ştie de ce i-a cerut să se mărite cu el – „nu ştie“ în sensul că nu dispune de un set de motive raţionale şi coerente care ar putea fi aduse la cunoştinţa unui terţ sceptic sau iscoditor. În loc de analiză raţională, Rabih are sentimente – şi încă multe: sentimentul că nu mai vrea s-o lase să plece datorită frunţii ei late şi netede şi a felului cum buza de sus îi încalecă uşor de tot buza de jos; sentimentul că o iubeşte pentru aerul ei furiş, vag surprins şi isteţ, care-l inspiră să-i spun㠄Şobolăniţa lui“ sau „Cârtiţa lui“ (şi care pe deasupra, fiindcă înfăţişarea ei e neconvenţională, îl face să se simtă deştept pentru că o consideră atrăgătoare); sentimentul că trebuie să se însoare cu ea datorită concentrării sârguincioase de pe faţa ei când găteşte o plăcintă cu spanac şi cod, datorită cochetăriei cu care se încheie la haina de bumbac şi datorită inteligenţei viclene pe care-o etalează când ia la puricat mintea unor oameni pe care-i cunosc amândoi.

La drept vorbind, certitudinea lui cu privire la căsătorie nu are în spate nici un gând serios. Rabih n-a citit nici o carte despre această instituţie, în ultimul deceniu n-a petrecut mai mult de zece minute cu un bebeluş, n-a luat la întrebări cu cinism nici un cuplu căsătorit şi cu atât mai puţin a discutat în profunzime cu un cuplu divorţat, şi n-ar şti să arate motivele pentru care eşuează majoritatea căsniciilor, în afară de lipsa de imaginaţie sau de prostia generală a celor implicaţi.

În cea mai mare parte a istoriei oficiale, oamenii s-au căsătorit din motive de tip logic: fiindcă bucata ei de pământ se învecina cu a lui, fiindcă familia lui avea o afacere prosperă cu cereale, fiindcă tatăl ei era magistrat în oraş, fiindcă aveau un castel de întreţinut sau fiindcă ambele perechi de părinţi aveau aceeaşi interpretare asupra unui text sfânt. Iar acest tip de căsnicii rezonabile s-a soldat cu singurătate, viol, infidelitate, bătăi, împietrirea inimii şi urlete auzite prin uşa de la camera copilului.

Căsătoria pe baze raţionale nu s-a dovedit, dacă e să fim sinceri, câtuşi de puţin rezonabilă; a fost adeseori avantajoasă, obtuză, snoabă, exploatatoare şi abuzivă. Şi tocmai din această cauză elementul care a înlocuit-o – căsătoria din dragoste – n-a mai fost silit să-şi justifice rostul. Lucrul care contează este că doi oameni vor neapărat ca ea să aibă loc, sunt atraşi unul de celălalt în temeiul unui instinct copleşitor şi ştiu, în străfundurile inimii lor, că e bine ce fac. Epoca modernă pare să se fi săturat de „rezonabil“, de acest catalizator al amărelii, de aceste cerinţe contabiliceşti. Mai mult, cu cât o căsnicie pare mai imprudentă (poate că se cunosc doar de şase săptămâni, poate că unul dintre ei nu are serviciu sau poate că amândoi de-abia au ieşit din adolescenţă), cu atât ar putea fi considerată mai sigură, fiindc㠄nesăbuinţa“ aparentă e percepută ca o contrapondere la toate erorile şi tragediile garantate de aşa-numitele legături de odinioară. Prestigiul instinctului este moştenirea unei reacţii traumatizate colective împotriva prea multelor secole de „rezonabilitate“ nerezonabilă.

© 2007 Revista Ramuri