Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Scenografiile subiective ale lui Noche Crist

        de Cătălin Davidescu

Primul contact cu lucrările lui Noche Crist (1909-2004) l-am avut în noiembrie 2008, la Craiova, când, din întâmplare, am fost atras de forţa celor câteva piese ce se vedeau prin geamul galeriei de la Casa de cultur㠄Traian Demetrescu”. Acum, după aproape un deceniu de la acea expoziţie atât de puţin evocată, gestul Viviennei Lassman de a împlini dorinţa testamentară a artistei, aceea de a dona 64 de lucrări Muzeului de Artă din Craiova, este impresionant prin generozitatea sa. Este un moment când destinul ingrat al operei sale în spaţiul românesc ar trebui să se schimbe, odată cu expoziţia pe care muzeul craiovean i-o dedică.

Noche Crist s-a născută la Craiova pe 27 martie 1909, purtând numele de Maria Nicola Olga Ioan, fiica lui Teodor Ioan şi a Julietei Ştefănescu. Ea rămâne în creşterea mamei care provine dintr-o familie mic burgheză. Copilăria şi clasele primare le face în oraşul natal, după care se mută la Bucureşti, unde stăteau bunicii dinspre mamă. O scurtă perioadă de timp o petrece şi în Moldova, unde familia avea o proprietate. Face doi ani de şcoală la Iaşi, ocazie cu care vizitează mânăstirile din Bucovina. Tânăra este impresionată de frumuseţea picturii murale şi unele dintre elementele compoziţionale ale acestor fresce le vom întâlni ulterior în creaţia sa. Va reveni la Bucureşti în 1926, unde, probabil, îşi termină studiile gimnaziale şi, după cum menţionează în unele din amintirile sale, care trebuie totuşi asumate cu precauţie, ar fi urmat cursurile Academiei de Belle Arte din Bucureşti, aici fiind colegă de an cu principesa Ileana. În 1938 se mărită cu Şerban Grant, de care va divorţa în 1946 după ce, cu un an înainte, îl cunoscuse pe tânărul ofiţer de aviaţie american, David Crist. A fost o întâlnire providenţială pentru ea deoarece, datorită acestui nou mariaj, în 1947 a putut să plece din România, într-un moment când armata sovietică impunea noua dictatură a „proletariatului”, de fapt a propriei sale oligarhii comuniste, care atunci începuse să-şi consolideze puterea la noi.

Această perioadă românească a rămas încă destul de tulbure în biografia artistei, ea neputând fi conturată decât din memoriile sale care, aşa cum am menţionat, sunt puternic marcate de subiectivism, şi din cele câteva lucrări de grafică păstrate: pasteluri, guaşe şi acuarele. Una dintre ele, intitulată In my country it was like this sintetizează, pe un ton caricatural, de factură interbelică, realitatea tragi-comică a primilor ani postbelici. Tot din aceeaşi serie „româneasc㔠mai sunt şi câteva autoportrete, compoziţii, una reprezentând o nuntă, alta, o zi din viaţa unei doamne din România, sau o scenă de la piscina hotelului Lido din Bucureşti. În aceeaşi formulă hiper-narativă, cu accente caricaturale, este relatată şi povestea agitatului ei mariaj, cu primul soţ, Şerban Grant. Foarte probabil ca toate aceste piese să fi fost expuse în 1940 la Galeria Kretzulescu din Bucureşti, unde se pare că a avut sigura sa expoziţie personală, până la plecarea din ţară.

Petrecerile cu prietenii, zilele frumoase petrecute la Ograda, o mică proprietate a familiei, aflată într-un mirific peisaj colinar, precum şi perioada copilăriei craiovene, greu pot contura totuşi o biografie reală. Sunt mărturii cu o puternică notă subiectivă, nesusţinute însă de documente, cronici, cataloage.

Mult mai aplicată devine existenţa sa după plecarea din ţară, când reuşeşte să-şi facă un parcurs biografic, dar mai ales artistic, consistent. Emigrarea în S.U.A., la Washington D.C., este momentul din care putem vorbi despre o activitate artistică reperabilă şi, mai ales, despre o operă care îşi defineşte caracterul tot mai pregnant în lucrări care îi poartă bine amprenta. Odată ajunsă în Statele Unite îşi dezvoltă o cu totul altă dimensiune creatoare, în care determinante vor deveni complexitatea compoziţiei, de o vibrantă materialitate, dezvoltarea tot mai elaborată a temelor şi impactul vizual. Subiectele se relevă acum pornind dintr-o mitologie personală, din sutrele indiene sau din diverse alte forme ale unei realităţi fantastice, în care imaginarul popular românesc, sau cel care descinde din creaţia artistică a lui William Blake, este foarte important.

Varietatea materialelor folosite, de la pictură, decupaj, fotografie, obiect, instalaţie, performance este absolut impresionantă. Lucrările, indiferent de tehnică sau subiect, sunt concepute în formule/ compoziţii baroce, încărcate, unde elementul narativ are în continuare rolul dominant. Predominanţa epicului este o formă mai puţin frecventată în istoria artei din a doua jumătate a secolului trecut, când neoexpresionismul, abstracţionismul, minimalismul, conceptualismul, fluxus-ul şi celelalte mişcări care dominau, uneori concomitent, scena artistică a vremii, propuneau eliminarea caracterului epic al artei, pentru o focalizare a acesteia asupra altor priorităţi. Abordarea ei dintr-o cu totul altă perspectivă este originală, atipică mainstrem-ului pe care artista, conştientă, o asumă împotriva curentului continuând, fără să o afirme explicit, una dintre direcţiile de dezvoltare ale suprarealismului postbelic. Această formă de manifestare în registrul oniric, conjugată cu expresiile sale din zona experimentală (obiect, instalaţie, performance), propune un tip de sensibilitate pe care societatea contemporană o împărtăşeşte astăzi.

Întregul ei destin artistic, dar şi uman, din perioada americană s-a construit treptat printr-o permanentă sondare a universului interior, legat puternic de amintirile din perioada românească şi raportate la orizontul contemporan în care a existat. Românitatea ei afirmată insistent atât la nivel declarativ, în memorii, dar şi artistic (vezi lucrări precum Carpathian Ancestor, Sinner and Sinners Punished, The Earthquake, And Life Goes On ş.a.) nu are nimic din amprenta folclorică comună, de factură turistică. Ea izvorăşte din fabulosul basmelor sau din calitatea ludic-erotică a folclorului autohton, în special cel oltenesc. Personajele care îi construiesc compoziţia şi paleta cromatică violentă sunt elemente dominante în creaţia sa.

Cu o vervă ieşită din comun, dublată de un spirit caustic, dar şi de o tandră melancolie, ea ne propune adesea, inhibant de sincer pentru privitor, un univers edenic în care personajele coabitează fără nici o dorinţă de supremaţie. Umanul, în infinitele sale ipostaze, aşezat în spaţiul unei etnografii difuze, zoologicul şi însemnele unei lumi atemporale trăiesc în registrul comun al contemporaneităţii. Derivate din varii surse de natură livrescă (W. Blake, W. Faulkner, H. Bosch, Helmut Newton – fotograf), dar şi folclorică (folclorul autohton, arta egipteană, printurile japoneze Ukyo, arta erotică hindusă ş.a.), compoziţiile lui Noche Crist sunt, de fapt, un jurnal intim al propriilor sale trăiri de o acută sensibilitate.

Personaje magice într-un decor complex cu ample amenajări butaforice şi mici accente de culoare locală, ce potenţează expresivitatea compoziţiei, conferă un spor de originalitate acestei lumi a cărei pluridimensionalitate, spontaneitate şi vitalitate îi conturează bine amprenta. Este un univers pe care ea l-a creat şi faţă de care se comportă asemenea Creatorului: nu alege, nu explică şi nu părtineşte. Priveşte totul cu bucurie şi cu o egală iubire. Artista simte mişcarea lumii şi îi împărtăşeşte ritmul, nu neapărat şi forma. Prezenţa unor animale fetiş (crocodilul, pisica) sugerează foarte bine ieşirea din concret. Totodată, acest bestiar îi facilitează un acces mai „soft” la propriile-i obsesii, dar şi ale lumii contemporane exprimate prin forţa unei trăiri nestăpânite a cărei bucurie nu îşi propune să o cenzureze, ci, dimpotrivă, o exacerbează, cel mai adesea.

Noche Crist, prin întreaga sa operă, face dovada atât a unei inteligenţe artistice, cât şi a unei bune intuiţii vizuale. Ea stăpâneşte un instrumentar plastic divers, asimilând cu o mare deschidere şi înţelegere (deşi era la o vârstă matură şi chiar la senectute) varii tipuri de vizualitate proprii lumii contemporane. A fost conştientă de importanţa sporită pe care o dobândea componenta scenografică în spaţiul imaginii, deoarece impactul cromatic e mai mare decât valoraţia în cazul picturalităţii şi desenul ferm, pe contur, are o altă consistenţă decât preocuparea pentru calitatea ductului. Artista a înţeles toate acestea, conturându-şi lucrările cu o anumită ostentaţie, accentuând tot ceea ce, în mod obişnuit, trecem în neutralitatea percepţiei. Noche Crist a fost o artistă a lumii în care a trăit şi pe care a trecut-o prin filtrul unei sincerităţi fruste, abia mediate, făcând abstracţie de pudoarea burgheză, peste care trece cu o inocenţă şi o joie de vivre care transformă excesele într-un spectacol imaginativ opulent. Prospeţimea cu care receptează contextul în care există este ajutată de gena sa vitală puternică, excesivă chiar, pe care artista pedalează, probabil cu intenţie. Ea evită cu obstinaţie orice tip de abordare conformistă, propunerile ei vizuale înscriindu-se în fronda de factură avangardistă, în special la nivelul discursului epic. Este o formă de exprimare autoficţională cu subtilităţi postmoderne prin medierea căreia îşi sublimează angoasele, mizând pe echivocul unei realităţi generate de propria sa imaginaţie. Este acelaşi tipar pe care l-a practicat încă din perioada românească şi care i-a reuşit, conturându-i imaginea unui artist cu un discurs atipic, cel mai adesea provocator.

Lucrările sale (în care nimic nu e definitiv, totul este ambiguu, emiţând posibilitatea privirii din unghiuri diferite) dau senzaţia că tălmăcesc la nesfârşit, cu umor şi (auto)ironie spectacolul vechi/ nou al lumii noastre vesel apocaliptice. Apetitul pentru astfel de expresii artistice depinde de disponibilitatea privitorului de a-i accepta sau nu ficţiunea, de a se implica sau de a o respinge, cu siguranţă indiferenţa plată este o opţiune care nu trebuie luată în calcul. La aproape un deceniu şi jumătate de la plecarea sa, creaţiile lăsate de Noche Crist sunt la fel de provocatoare, incitante şi actuale. Noche Crist este exemplul unui artist de tip oriental venit să fecundeze Occidentul.

© 2007 Revista Ramuri