Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În Olimpul acesta nici profan, şi nici sacru

        de Silviu Gongonea

Cronicar atent şi, mai ales, poet înzestrat, Ioan Moldovan este autorul a zece volume de poezie, dacă nu punem la socoteală antologiile deja întocmite. Acum îl găsim în seria „Opera poetică“, ceea ce ar fi echivalent cu efortul iluzoriu de a contabiliza un tip discret de civilitate şi performanţă culturală. De aceea ni se pare grăitoare observaţia regretatului Marin Mincu ce afirma că, deşi debutează în acelaşi timp cu optzeciştii cei mai marcanţi, el „se desprinde de la început de optzecişti prin indiferenţa totală faţă de truculenţa şi rumoarea acestora“, îndreptându-se spre „un discurs postmodern sobru, emancipat de sechelele localiste ale provinciei noastre literare (s.a.)“.

Încă din volumul de debut, Viaţa fără nume, se întrezăreşte traseul asumat poetic, un expresionism imploziv, în felul său pilduitor, mai ales începând cu Arta răbdării, unde putem decripta un militantism scriptural minimal pe care nu-l va mai abandona. Este, practic, volumul în care se remarcă cel mai bine incisivitatea (surdinizată) faţă de marile evenimente poetice, discursul devalorizant, o sobrietate luată peste picior, ludic şi serios, în acelaşi timp. Se remarca lesne că Viaţa fără nume nu era un titlu întâmplător, ci se făcea trimitere la o interioritate magmatică, unde aşteptau să irumpă nu una, ci mai multe identităţi, strat peste strat, precum un relief distinct. Nu e de mirare că se căuta o poezie a discreţiei, generată la intersecţia vieţii cu mundanul insalubru, cu irizări de mici miracole şi fărâme de sacru, chiar dacă, uneori, îşi face simţită prezenţa „lehamitea“. Astfel, chestiunea bacovianismului, hâtru şi manierist proiectat în cărţile ce vor urma, nu poate fi pusă în discuţie decât ca procedeu de tranşare a realului, pentru că deasupra poeziei lui Ioan Moldovan pluteşte iluzia salvării sau, cum ar spune chiar poetul, a speranţei până în cele mai mici amănunte. Se poate citi printre rânduri o teamă de desacralizare filtrată livresc, aşa cum se întâmplă în Exerciţii de transparenţă, iar poetul nu face rabat de la micile minuni iluminatoare ascunse în pliurile realităţii. Cu toate acestea, poezia sa este o perpetuă fugă de poetizarea discursului şi lucrul este tot mai vizibil începând cu Arta răbdării, ce expune, de fapt, o artă a decantării, în ciuda grefării unei pseudo epicităţi, pe fundalul aceleiaşi trivializări şi banalizări a spasmelor existenţiale, precum şi recuzita înceţoşată a unei mitologii şi a unui teritoriu poetic distinct, tot mai bine individualizat în Tratat de oboseală, unde tronează, spre exemplu, ca emblemă a elementarului, imaginea Maicii Tribului. În schimb, în Interioare nebune decriptăm un amplu ritual al înstrăinării, acum „din scrisul cărunt nimic nu mai/ e descifrabil“ (Scrisul cărunt), când senectutea scrisului decodifică o sintaxă mai gravă şi un vizionarism apocaliptic, uneori cu tânguiri biblice. Ea este atent şlefuită în Însemnări primitive, aici jocurile metaliterare găsindu-şi rezerve împrospătate. O schimbare de temperatură se produce cu Celălalt peşte, volum escortat de un instructiv argument al autorului pe marginea lui înăuntru şi afară, precum şi despre ce ar trebui să fie şi, mai ales, să nu fie „celălalt peşte“ şi „mainimicul“, fără a neglija faptul că autoironia devine mult mai tristă şi detaşarea mai amară. Ca o dulce valorificare a eşecului, aşa cum propun Mainimicul şi Timpuri crimordiale, cele mai recente cărţi ale sale.

În definitiv, dubla valenţă a referentului poetic, între normal şi absurd, între sudul însorit şi nordul întunecat, într-un Olimp nici profan şi nici sacru, cum s-ar spune într-un poem, este portativul pe care se scrie poezia lui Ioan Moldovan, ce poate fi văzută, înglobând tot adevărul despre condiţia poetului, (şi) ca o dramă de duminică cu rezonanţe kafkiene: „Gîngania păroasă de pe tavan a reapărut, revine din când în când/ alergând purtată de o hărnicie dubioasă/ am ucis-o de vreo cinci ori, dar ea nu piere/ întrupează mereu dulcea noastră viaţă de familie/ o broşă vie, o bucată de gheată sfârâind în coca nervilor noştri/ scârboasă, dătătoare de spaime/ Azi-noapte am pocnit-o cu flacăra veche a unei terţine imaginare/ în timp ce docta puella ţipa: vezi, noi nu avem viaţă/ ne-o suge printr-o trompă subţire şi ruginită/ Gângania dracului împuţind odăile/ lasă, voi sta de veghe, voi stârpi-o ucigând-o de o mie de ori/ n-am încotro/ În timp ce noi n-avem viaţă, nici nu dormim, nici nu visăm/ noi suntem grătărelul mainimicului/ noi nu cântăm, nu petrecem, nu ne înţelegem/ Nu presărăm cenuşă în urmă, nici nu plângem/ stăm în tufa de sânger şi ascultăm norul căzând, atât/ nu îndrăznim să întoarcem oglinda şi să-i rupem vegetaţiile/ sporovăitoare/ Fum doar, fum bolnav, fum de iarbă de mare, fum de apă/ nisip şi fum, sare şi fum, apă/ gândind ceva confuz sub cerul siniliu/ Ascunşi în tufa de sânger suntem lamentaţia, prin excelenţă/ nu vine îngerul, nu vine umbra lui, nu vine diavolul/ Hai la culcare, vite de povară, atelaj mincinos/ lumină crudă şi inutil㓠(O duminică de peste an).

© 2007 Revista Ramuri