Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Esenţe tari în fiole numărate

        de Toma Grigorie

Cartea de iarnă e, cu certitudine, o carte de plină primăvară poetică. Este cartea de debut a poetului unanim apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani, Ion Mureşan. Apărută în 1981, cartea se bucură de a doua ediţie la Editura bistriţeană Charmides (2013). „Au trecut 32 de ierni şi tot mi-e dragă Cartea de iarnă”, îşi încheie autorul, cu jovialitatea care-l caracterizează, Cuvântul înapoi, de la finele ediţiei.

Are motive Ion Mureşan să-şi preţuiască prima sa carte de poeme, pentru că nu e singurul care o face. Se pare, aşa cum a sugerat cineva cu entuziasm, că a avut mai multe cronici decât are poeme volumul. Ediţia de faţă beneficiază, de asemenea, de cronci favorabile, dar şi de un Cuvânt înainte semnat de nimeni altul decât de venerabilul filosof şi eseist român (centenar) Mihai Şora, care stabileşte coordonatele exacte ale poeziei mureşeniene: „Poezia lui o porneşte din concreteţea realului, din lumescul perceptibil, însă, în mod paradoxal, ea s-a desprins de orice ritual utilitar, de obsesiile şi servituţile cotidianului (devenite, la mulţi optzecişti, carte de vizită)”.

Deşi este cotat ca un optzecist altfel, Ion Mureşan aparţine totuşi generaţiei respective prin conştiinţa şcolită şi asumată a actului poetic, prin transvazarea realităţii prin cultură, prin schimbarea paradigmei, prin punerea în abis a realităţii nesupuse canoanelor, prin substituirea discursului poetic cu meditaţia, prin îmbinarea stilului modernist cu cel postmodernist ş.a.

Ceea ce îl singularizează este şi „puterea de a transforma realitatea în himeric” (Al. Cistelecan), dar şi apropierea de Nicolae Labiş: „De la Nicolae Labiş niciun poet român n-a stat sub semnul lui într-o măsură mai mare ca Mureşan” (Nicolae Manolescu), ca şi descendenţa din Virgil Mazilescu, pe care o relevă Laurenţiu Ulici sau prin spiritul rimbaldian (Ion Pop).

Este demn de apreciat şi faptul că Ion Mureşan creează imagini concrete după reguli nebănuite şi inexistente în realitate, dar credibile în suprarealitate. Scoate închipuirea din arcanele ei fireşti, aşezând-o cu surprindere în tărâmuri neînchipuite, după o logică inexistentă, a poeziei. De relevat este şi relaţia poeziei sale cu actul cultural, despre care vorbeşte poetul, relaţie confirmată încă de la volumul de debut: „Imaginaţia ţine şi de talent, îţi vine sau nu îţi vine poemul, îţi vine sau nu îţi vine viziunea... dar ea este dependentă şi de cultură”.

Este semnificativ şi gândul său, frumos şi profund, despre poezie, la acordarea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”: „După ce mor oamenii, Dumnezeu le depozitează sufletele în poezii”, gând care-i defineşte, încă o dată, gradul înalt al preţuirii şi al respectului purtate reginei dintotdeauna a artei.

Mai aflăm de la Ion Mureşan, din poemul preliminar al Cărţii de iarnă, că poetul „e ca un iaz vânăt toamna –/ puterea lui e departe de el” (Glasul). Expresia sa poetică neobişnuită încape în imagini coşmareşti de tipul: „La graniţele memoriei e atât de frig încât/ dacă o lebădă ar fi împuşcată/ în rană un bătrân ar putea locui” (Frig). Prin imaginile acestea poetice, ca şi prin altele asemenea, îi concură pe pictorii suprarealişti, precum Dali, Picasso, Matisse.

Himerele poetice ale lui Mureşan sunt impresionante, încărcate de sugestii şi simboluri. Într-un singur poem, de exemplu, sunt concentrate viziuni surrealiste surprinzătoare: „piei de sălbătăciune fluturând pe clădiri”; „spre asfinţit o cârciumă alburie arde cu flacără înalt㔠– toposul cârciumii îl vizitează, iată, de la prima carte; „un copil care alunecă printr-o fereastră afară”; ca, în final, eroul liric să fie descoperit „beat lungit pe o masă de sticlă/ într-o vale ninsă între munţi” (O scară rezemată de un turn).

În mantra realităţii sale magice, puţin absurd, puţin Urmuz nu strică: „dacă ar folosi la ceva sânii tăi să aibă/ ferestre/ sau oricum un fel de lucarne. Ultimul etaj/ al spitalului de boli profesionale cu o mică înclinaţie/ deasupra unei petale galbene./ Din loc în loc câte o mână grăsulie iese prin spărturile/ gardului/ şi odihneşte întinsă pe trotuar” (Semnul).

Insurgenţa lui lirică se adresează rutinei şi strâmbătăţii relaţiilor interumane, luându-şi libertatea de a trage cu puşca în stereotipuri de orice fel. Prin felul cum o spune, pasează vigilenţa cenzurii comuniste, nu în totalitate, bineînţeles. Poemul cel mai apreciat de poet (îl recită cu mult patos la întruniri literare), dar şi de critică, cel care închide Cartea de iarnă şi e intitulat Izgonirea din poezie, a fost frustrat de unele versuri pe care autorul le-a introdus în această ediţie cu italice. Confesându-şi prejudecata realităţii, Ion Mureşan apelează la ochii dinlăuntru, ca Eminescu, dar şi ca Democrit care „şi-a scos ochii/ pentru a nu-l stânjeni în cercetările sale făcute cu ochii/ minţii”, stăpânit însă de teama că-i e dat „să vadă cum galbenă şi mare ca un stârv de/ oaie/ urechea omenirii pluteşte pe apele unei mlaştini/ printre albe stânci de calcar şi foşnitoare pâlcuri de trestii”. Vaietele existenţiale ale poetului Ion Mureşean pot fi audibile de urechile inteligente şi sensibile, dar nu le-au interceptat nici culturnicii ceauşişti, şi nici aculturalii politici actuali, pentru că şi acum „pentru câţi oare conştiinţa de sine nu-i o haină prea/ largă/ şi câţi n-o îmbracă doar în intimitatea nopţii ca pe o/ pijama” (Izgonirea din poezie).

În final, din nou la vorbele sapienţiale ale lui Mihai Şora, de pe coperta a patra: „Mureşan are un «ce» pe care, chiar când îl poţi înşfăca dintr-o dată, la prima lectură, îl simţi acolo, ştii că este, îl adulmeci şi îl cauţi”.

© 2007 Revista Ramuri