Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Țepeneag, polemistul

        de Marian Victor BUCIU

Articolele din Capitalism de cumetrie (cartea va apărea în curând la Ed. Polirom), un fel de jurnal de scriitor ținut în jurnalul „Cotidianul” între 14 iulie 2001 și 28 martie 2003, nu mai sunt șotroane. Sunt numite tablete și cronici. Pesimiste, dar nu și călinesciene. Forma e alta, dar spiritul șotronului, brevilocvent și elocvent – ca momentul lui I. L. Caragiale, rescris și el într-un mod personal – e același.

Dacă prozatorul pune realitatea în stare de vis, publicistul transformă totul, chiar și visul, în realitate. Vede, „visează”, (a)vizează nu realitatea ca vis, dar visul (speranța, angoasa) ca realitate. Și rămâne uimitor de obiectiv. În multe articole (monolog, dialog, eboșă de eseu) te simți la fel ca-n romanele sale. Unele articole se referă la metoda epică, teme, subiecte, personaje. Dar, cum onirismul nu respinge, dar își aliază autenticismul, teme publicistice apar și-n romane, cu deosebire în „trilogie”. „Jurnalistul”, colaborator acum la „Cotidianul”, relatează în câteva rânduri despre locurile unde i se traduc cărțile. Dar principiul vaselor comunicante este și vechi și larg în întreaga operă a lui Dumitru Țepeneag.

Ca și în volumele anterioare de publicistică (Întoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Institutul European, 1992, Călătorie neizbutită, Cartea Românească, 1999, Războiul literaturii nu s-a încheiat, All, 2000, Destin cu popești, Dacia - Biblioteca Apostrof, 2001, Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion Simuț, Paralela 45, 2003), și în Capitalism de cumetrie el își tratează subiectele culturale, literare, sociale, politice, morale, cu adevărat interesant și provocator. Polemistul acut și profund atacă, pe fronturile diferitelor domenii publice, naționale și internaționale, de la aproape totala defazare de sensibilitate și gândire a prozei românești, la imaginea NATO în România, blocul militar european fiind văzut de români, printr-un larg și elementar reflex, ca un „chilipir”, și până la globalizarea americană care pare că înlocuiește discutabil, facil, internaționalismul comunist. Prin experiență politică personală, justificată și aceasta, demitizează americanismul aparent altruist, aflat într-un pronunțat declin economico-militar.

Actor și reflector, scriitorul combate pe teme proprii și incomode. Scrie despre „războiul literaturii”. Altfel spus, scrie despre condiția criticii și a criticului în ultimul secol al ultimului mileniu, dar și în vremea decăderii literaturii. Nu lasă deoparte viciile morale (să numesc două dintre acestea: narcisismul și amnezia) și relele servicii ale criticii literare. Interesat de sincronizarea canonică a literaturii române în faza mondializării, șarjează îndeosebi canonul critic, estetico-(mono)ideologic al epocii ceaușiste. Totul – în așteptarea unei proiecții canonice senine și obiective, a unui critic și istoric literar cu fundament teoretic. Și nepătat de oportunism și concesii totalitare. În fond, ca el însuși – un singular scriitor, inclus în canonul francofon, dar nu și în canonul național românesc. Scrie despre (ne)înțelegerea onirismului estetic, intraductibilitatea literaturii (poezia, textualismul), ilizibilitatea prozei fals realiste, condiția operei literare în regimul antidemocratic. Discută, evident critic, opera, strâmb așezată, între artă și ideologie, dar și autorul „contrat” între oportunism și disidență sau opoziție. Toate numele de refrință, sunătoare și răsunătoare, sunt pe măsură: a comentatorului, dar și a literaturii române.

Teoretician, împreună cu Leonid Dimov, și practician, într-un întreg grup, al onirismului estetic (curent restrâns, dar de o anvergură istorică tot mai amplă), Dumitru Țepeneag apără, cu gust larg, spirit critic și chiar autocritic, arta de artizanatul literar din epoca pieței globalizante. El aprinde spiritul snob și academizant, atunci când trage cortina de pe mediocritatea densă a academiilor (franceză, română). E, ca și alții, suspicios cu geopolitizatul Premiu Nobel și, totodată, în felul propriu, surprinzător în opțiunea sa pentru scriitorul român în postura de concurent înaintea juriului suedez. El are, iată, susțineri nu doar poetice, dar și feminine, pe care nu le dezvălui eu aici, pentru că ar trebui intens analizate.

D. Țepeneag gândește liber și personal comunismul și capitalismul. Descoperă România între vanitatea singularizării și angoasa neantizării. Privește la poporul român, care rămâne mereu înfometat, și la scriitorii români, care se străduiesc să supraviețuiască, chiar și artistic. Securitatea și „capitalismul de cumetrie” (sunt cuvintele, păcătos de adevărate, ale girantului său, Ion Iliescu) îi apar ca, să spun așa, multilateral edificate de țăranul scos din sat și, i-a spus o dată M. Preda, „demoralizat”. Ultima observație ar fi o bună temă pentru cercetarea sociologică actuală.

Opozant de marcă, intens implicat în istorie, D. Țepeneag situează obiectiv disidența română. Inapt de orice formă, cât de benignă, de oportunism, uimitorul autor elogiază, politic, pe Nagy Imre, acela care „a contribuit decisiv la formarea conștiinței mele politice”. Să precizez: o conștiință – singulară și complexă – a stângii. Poziționarea apare, bineînțeles, din nou șocantă, pentru mediile politice de la noi, dintr-o Românie în curs de (re)europenizare: „adevărata stângă în zilele noastre e ecologismul”. Ea este, nu pe deasupra, dar chiar direct, antiamericană. Ca cetățean francez, Țepeneag se „deconspiră”, de bunăvoie, ca votant al ecologiștilor lui Noël Mamere; nume, la fel ca și programul, necunoscute culturii politice din România. Să rețin că, în politică, D. Țepeneag a rămas la o mare idee fixă. Pentru el, păstrarea vieții este singurul rost al politicii.

Ca orice autor, aparent, cu garda mereu jos, care se „expune”, Țepeneag pune mai presus justiția populară reală decât ascunsa și culisanta justiție politică. Pe N. Ceaușescu, în decembrie 1989, îl voia dat pe mâna mulțimilor, ca fiu ce se credea al lor, asemenea lui Mussolini, decât ucis într-un proces „revoluționar” barbar. Pentru vremea tranziției postcomuniste, el constată nedreapta decorare prezidențială a celor care au fost mediatizatorii disidenților și opozanților, dar și uitarea interesată și vinovată a celor mediatizați pentru rolurile lor istorice. Nu se ascunde după cuvinte nici când deconspiră mafiotismul lobby-ului românesc.

Țepeneag susține, din nou contra valului „radicalizat”, importanța culturii finanțate de stat, nu doar pentru ea însăși, dar și pentru politica internă și externă. El înlătură, maiorescian vorbind, prin opinie fermă și, mai ales, prin prestigioasa poziție personală, pe toți diriguitorii închiși față de cultura de azi, dar care simulează deschiderea. Majoritatea acestor necunoscuți – nu încape aici scuza defazării istorice a patriei –, vor să facă, ei, cunoscută cultura română în lume.

Cum se citește limpede, Dumitru Țepeneag este „contra” ordinii puterii prezente, de orice fel. Opozantul anticomunist este un martor și, pentru necunoscători („năvlegii educați de <Europa Liberă>”, vai…) sau ignobili, un „martir” demitizant și demistificator.

Textele polemice au greutate deplină, de la coajă până în miez. Sunt scrise într-un stil instinctiv și reflexiv, un veritabil model care cere să distingi între forma și adresa ironiei, șarjei, parodiei, pastișei. Țepeneag ironizează stereotipia și lipsa gândirii, ca și prisosul și inadecvarea expresiei din scris și mentalități. Parodiază stilul alegoric, aluziv, al realismului din noțional-socialism. Practică înscenarea, monologul și dialogul, într-un fel de teatru indirect. Teatrul operațiunilor de gândire și expresie este, de altfel, o trăsătură recurentă a acestor „texte” publicistice, scris-rostite cu verva unui extrem-modernist întors la clasicii Creangă și mai cu seamă Caragiale. Ca și în ficțiune, citim în publicistica autorului aceeași scriitură muzicală, recurentă, inter și intra-textualistă.

Scriitor, moralmente, modest, dar și – estetic – mare și important, D. Țepeneag a fost îndelung interzis, expulzat, uitat. E firesc să fie nemulțumit și aici, în Capitalism de cumetrie, într-un altfel de tablete, cronici, „momente”, de dificultățile reintegrării sale literare. Este, prin urmare, cu totul îndreptățit să se posteze în litigiu pentru restituirea – de ce nu? – in integrum a drepturilor sale spirituale. Țepeneag spune, într-un mod singular, nu doar lucrurilor, dar și persoanelor, pe nume. Firește, date fiind atributele morale și artistice ale scriitorului, este problematică identificarea cititorului – vizat și avizat – cu personalitatea sa literară și istorică. Dar, dacă e greu (ce spun?, imposibil, din multe perspective privind lucrurile) să te identifici cu el, sunt și alte moduri, nu tot atât de tari de caracter, de a fi de partea sa. Spiritul său deschis, oricât de critic, de receptiv și de aflat în criză, le poate lua în alianță.

Procuror și avocat, într-un recurs sine die, în publicistică el înțelege și practică libertatea condiționată doar de libertate. Patosul febricitant al ironiei (dar și autoironiei) răcoritoare are multă acoperire, deopotrivă de scandaloasă și convingătoare, ca să se angajeze într-un mod polemic și chiar pamfletar, devastator și edificator, ținând strâns și destins, cu umor, ideea.

© 2007 Revista Ramuri