Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pădurea nopţii

        de Djuna Barnes

Traducere din engleză de Luana Schidu

Copyright © Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Djuna Barnes s-a născut pe 12 iunie 1892, lângă Cornwall-on-Hudson, New York. A fost educată în familie, de către tată şi bunică, care au învăţat-o să scrie şi i-au dat lecţii de artă şi muzică. După un mariaj ratat şi un viol, posibil incest, care o va marca pentru tot restul vieţii, şi ca urmare a divorţului părinţilor ei, în 1912 ajunge, împreună cu mama şi trei dintre fraţii săi, la New York. Aici se înscrie la Pratt Institute, dar după şase luni va trebui să renunţe, pentru a-şi putea întreţine familia. Va colabora cu articole, interviuri, cronici de teatru, povestiri la aproape toate publicaţiile newyorkeze. Va aborda şi teme rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor, şi va scrie articole despre represiunea femeilor. În 1915 se mută în Greenwich Village, intră într-o comunitate de artişti şi scriitori boemi, şi în acelaşi an îi apare The Book of Repulsive Women, o carte de poeme ilustrate de ea însăşi, care cuprind imagini referitoare la iubirea fizică dintre persoane de acelaşi sex. În 1921 pleacă la Paris, unde va rămâne următorii zece ani, mereu în preajma artiştilor şi scriitorilor promotori ai modernismului. Acum vor apărea A Book (1923), o antologie de poeme, piese de teatru şi povestiri, reeditată ulterior, cu trei proze scurte adăugate: Ladies Almanack, Ryder (ambele în 1928) şi A Night Among the Horses (1929). Influenţele decadentismului şi estetismului din prima ei carte dispar acum, făcând loc unui modernism tributar, se spune, influenţei exercitate de Joyce, care îi este şi prieten. În 1936 publică Pădurea nopţii (Nightwood), devenit un roman-cult al literaturii interbelice. În 1958 apare piesa The Antiphon, ultimul ei volum fiind Creatures in an Alphabet (1982). A murit pe 18 iunie1982, la New York.

Considerat de T.S. Eliot una dintre marile cărţi ale secolului XX încă de la apariţie, romanul Pădurea nopţii spune povestea unui grup de americani şi europeni în Parisul anilor ’20, o lume exotică, excentrică, plină de intensitate senzuală şi frumuseţe.

Pădurea nopţii se dezvăluie în umbrele decadente ale marilor oraşe europene: Paris, Berlin, Viena, un spaţiu în care graniţele trasate de statutul social, religie şi sexualitate par imuabile, dar sunt, de fapt, extrem de uşor de trecut. Personajele care populează această lume sunt printre cele mai memorabile din literatura modernă: Felix Volkbein, fiu al unui autointitulat baron, preocupat de conservarea valorilor unei lumi care nu mai există; soţia lui, o expatriată americancă, Robin Vote, care se lansează în mai multe idile extraconjugale, mai întâi cu loiala Nora Flood, apoi cu Jenny Petherbridge; pretinsul doctor ginecolog Matthew O’Connor, cu un discurs sclipitor, plin de furie, profunzime şi idei surprinzătoare. Robin, Nora şi Jenny formează un triunghi amoros feminin care angrenează toate resorturile poveştii. Individualităţile acestor personaje şi relaţiile dintre ele au făcut din Pădurea nopţii un roman reprezentativ al modernităţii.

„Una dintre cele mai mari cărţi ale secolului XX.“ (William Burroughs)

„A spune că Pădurea nopţii îi va capta în primul rând pe cititorii de poezie nu înseamnă că nu e un roman, ci că este un roman atât de bun, încât numai nişte sensibilităţi antrenate în poezie îl pot aprecia pe de-a-ntregul.” (T.S. Eliot)

La etajul întâi al hotelului (era una dintre acele pensiuni pentru clasa de mijloc care pot fi găsite în aproape orice colţ al Parisului, nici bună nici rea, dar atât de tipică, încât ar fi putut să fie mutată în fiecare noapte fără să pară nelalocul ei) o uşă stătea deschisă, scoţând la iveală o mochetă roşie şi, în capătul cel mai îndepărtat, două ferestre înguste dând spre piaţă.

Pe un pat, înconjurată de o învălmăşeală de plante în ghivece, palmieri exotici şi flori tăiate, vag învăluite de notele unor păsări nevăzute, ce păreau a fi fost uitate – lăsate fără obişnuita cârpă amuţitoare care, precum drapajele de pe urnele funerare, e aruncată peste colivie noaptea de către bunele gospodine – pe jumătate căzută de pe pernele pe care, într-un moment de semiconştienţă, îşi întorsese capul, zăcea tânăra femeie, grea şi cu hainele în dezordine. Picioarele, în pantaloni albi din flanel, erau depărtate ca într-un dans, pantofii groşi din lac părând prea vioi pentru pasul oprit. Mâinile, lungi şi frumoase, îi stăteau inerte de o parte şi de alta a feţei.

Parfumul pe care-l emana trupul ei avea calitatea ciupercilor, acea carne a pământului, care miros a umezeală captivă şi totuşi sunt atât de uscate, peste care se suprapunea aroma de ulei şi ambră, o boală internă a mării, făcând-o să pară că invadase un somn imprudent şi total. Carnea ei avea textura vieţii vegetale, iar dincolo de ea simţeai un cadru larg, poros şi istovit de somn, ca şi cum somnul ar fi fost o descompunere ce rodea sub suprafaţa vizibilă. În jurul capului avea o strălucire ca de fosfor scânteind pe circumferinţa unui ochi de ap㠖 ca şi cum viaţa ar fi existat în ea în distorsionări luminoase imprecise – structura tulburătoare a somnambulului din naştere, care trăieşte în două lumi – o îmbinare între copil şi desperado.

Ca un tablou al lui Rousseau le Douanier, părea să zacă într-o junglă, prizonieră într-un salon (ai cărui pereţi, temându-se de asta, evadaseră), aruncată ca hrană printre plante carnivore; în acest decor, proprietatea unui dompteur1 nevăzut, pe jumătate patron, pe jumătate impresar, te aştepţi să auzi acordurile unei orchestre de instrumente de suflat oferind o serenadă ce va populariza acea lume sălbatică.

Felix, din delicateţe, se retrase în spatele palmierilor. Doctorul, cu asprime profesională, dusă la extrem de eterna lui frică de a avea de-a face cu Legea (nu avea licenţă pentru a practica medicina), zise:

– Bateţi-o peste încheieturile mâinilor, pentru Dumnezeu. Unde naiba e carafa cu apă?

O găsi şi, cu amabil entuziasm, îi aruncă un pumn de apă pe faţă.

O serie de tremurături invizibile îi făcură pielea să se zbârcească atunci când apa i se scurse de pe gene, peste gură şi pe pat. Un spasm al trezirii se înălţă dintr-un străfund tărâm al spaimei, şi ea deschise ochii. Imediat, dădu să se ridice în picioare.

– Mă simţeam bine, zise, apoi căzu la loc în poziţia de prostraţie.

Încercând o dublă descumpănire, Felix îl vedea acum pe doctorul parţial ascuns de paravanul de lângă pat făcând mişcările obişnuite ale unui iluzionist sau magician; gesturile cuiva care, pregătind publicul pentru un miracol, trebuie să se prefacă a nu avea nimic de ascuns; scopul fiind doar să-şi mişte spatele şi coatele într-o serie de gesturi „cinstite“, când în realitate pregăteşte cea mai flagrantă parte a înşelătoriei.

Felix îşi dădu seama că scopul doctorului era să sustragă câteva picături dintr-o sticluţă de parfum de pe noptieră, să-şi pudreze bărbia ţepoasă cu un pămătuf şi să-şi dea cu ruj pe buze, apăsând-o pe cea de sus de cea de jos, pentru a face să pară că înfrumuseţarea lor bruscă era o binecuvântare a naturii; crezând că tot nu-l vede nimeni, ca şi cum întreaga ţesătură a magiei începuse să se descompună, ca şi cum mecanica maşinaţiunilor ar fi scăpat de fapt de sub control şi se simplifica revenind la origini, mâna doctorului se întinse şi acoperi o bancnotă de o sută de franci care stătea stingheră pe masă.

Cu un ghem în stomac, cum simte cineva care se uită la un acrobat care-şi părăseşte siguranţa virtuală şi lansându-se într-un vârtej dezlănţuit şi nebunesc către o moarte probabilă, Felix privi mâna coborând, apucând bancnota şi dispărând într-un limb din buzunarul doctorului. Ştia că acesta avea să-i placă în continuare, deşi era conştient că asta va fi în ciuda unei lungi serii de convulsii ale spiritului, asemeni pierderii de fluide a stridiei, care trebuie să-şi acopere iritaţia cu o perlă; tot astfel avea să fie el nevoit să-l acopere pe doctor. Ştia în acelaşi timp că această cenzurare a acceptării (prin care ceea ce trebuie să iubim se transformă în ceea ce putem să iubim) avea să fie în cele din urmă parte din el însuşi, chiar dacă iniţial nu era nicidecum indusă prin propria-i voinţă.

Captiv în spiralele acestei noi nelinişti, Felix se întoarse. Fata stătea în capul oaselor. Îl recunoştea pe doctor. Îl văzuse undeva. Dar, aşa cum poţi să faci cumpărături vreme de zece ani dintr-un magazin şi apoi să nu reuşeşti să-l recunoşti pe negustor dacă-l întâlneşti pe stradă sau în promenoir-ul unui teatru, magazinul fiind o parte a identităţii sale, se străduia să-şi dea seama unde să-l situeze acum, că era ieşit din context.

– Café de la Mairie du VIe, zise riscând doctorul, pentru a contribui la deşteptarea ei.

Ea nu zâmbi, deşi în clipa în care-i vorbi îşi dădu seama unde-l mai văzuse. Închise ochii, iar Felix, care-i privise intens atras de albastrul lor misterios şi şocant, realiză că-i vede încă, aproape limpezi şi atemporali în spatele pleoapelor – acea lucire lungă şi nedefinită a irisului animalelor sălbatice, care nu şi-a îmblânzit concentrarea pentru a întâlni ochiul uman.

Femeia care se prezintă în faţa spectatorului ca un „tablou“ mereu aranjat este, pentru o minte contemplativă, cel mai mare pericol. Uneori întâlneşti o femeie care nu este altceva decât o fiară transformată în om. Fiecare mişcare a unei astfel de persoane se reduce la imaginea unei experienţe uitate, un miraj al unei nunţi eterne proiectat asupra memoriei rasiale, o bucurie la fel de insuportabilă cum ar fi imaginea unei antilope venind printr-un culoar de copaci, cu văl de mireasă şi cunună din flori de portocal, cu o copită ridicată ca gest al fricii, păşind în trepidaţia cărnii care va deveni mit, aşa cum unicornul nu este nici om, nici animal incomplet, ci o foame umană ce-şi presează pieptul de prada sa.

O astfel de femeie este o purtătoare contaminată a trecutului: în faţa ei ne dor oasele capului şi ale maxilarelor – simţim că ne vine s-o mâncăm, pe ea, moarte devorată ce revine, căci numai astfel ne apropiem faţa de buzele însângerate ale strămoşilor noştri.

Ceva din această emoţie îl covârşi pe Felix, dar fiind, graţie rasei sale, incapabil de abandon, simţi că privea un ornament de proră dintr-un muzeu, care deşi static, nemaifiind ataşat la corabie, părea încă să meargă împotriva vântului; ca şi cum fata aceasta era compusă din jumătăţile convergente ale unui destin frânt, privind, în somn, spre el însuşi, aşa cum o imagine şi reflexia ei într-un lac par despărţite doar de şovăirea orei.

Era, în glasul acestei fete, tonul cuiva încântat de darul unui abandon amânat: vocea joasă, tărăgănată a unui actor vorbind „aparte“ care, cu o vagă zgârcenie a discursului, păstrează o serie de cuvinte până la momentul potrivit, când se întoarce cu faţa la spectatori – în cazul ei, o precaută improvizaţie în vederea a ceea ce avea să fie spus mai târziu, când urma să-i poat㠄vedea“. Ceea ce spunea acum nu era decât calea cea mai lungă spre o despărţire rapidă. Le ceru să vină s-o vadă atunci când „se va simţi mai bine“.

Ciupindu-l pe chausseur, doctorul vru să ştie cum se numeşte fata.

– Mademoiselle Robin Vote, răspunse acesta.

Coborând în stradă, doctorul, dorindu-şi „încă una mică înainte de culcare“, îşi îndreptă paşii înapoi spre cafenea. După o scurtă tăcere, îl întrebă pe baron dacă se gândise vreodată la femei şi căsătorie. Privea fix marmura mesei din faţa lui, ştiind că Felix avusese o experienţă neobişnuită.

Baronul mărturisi că se gândise, îşi dorea un fiu care să simtă la fel ca el „trecutul măreţ“. Doctorul întrebă apoi, cu falsă indiferenţă, ce naţionalitate ar vrea să aibă mama băiatului.

– Americancă, răspunse pe loc baronul. Cu o americancă se poate face orice.

Doctorul râse. Îşi lăsă pumnul moale pe mas㠖 acum era sigur.

– Destinul şi complicaţiile, zise el, au început din nou – gândacul de bălegar rostogolindu-şi povara în susul dealului – şi cât de greu îi e urcuşul! Nobilime, foarte bine, dar ce este aceea?

Baronul dădu să-i răspundă, însă doctorul îl opri cu un gest al mâinii.

– Stai puţin! Ştiu – cei câţiva despre care cei mulţi au minţit destul de bine şi de multă vreme pentru a-i face nemuritori. Aşadar, trebuie să ai un fiu. Făcu o pauză. Regele este actorul ţăranului, care devine atât de monstruos, încât trebuie să te înclini în faţa lui – scandalos în sensul cel mai înalt, fireşte. Şi de ce trebuie să te înclini în faţa lui? Pentru că s-a distins de ceilalţi precum câinele care nu e nevoit să respecte regulile casei, ăştia sunt atât de sus, încât pot să-l defăimeze pe Dumnezeu şi să-şi spurce propria casă! Dar oamenii din popor – asta-i altceva – ei respectă Biserica, respectă naţiunea, beau, se roagă şi urinează în acelaşi loc. Orice om e legat sufleteşte de casă, cu excepţia omului mare. Oamenii din popor îşi iubesc Biserica, şi ştiu asta, aşa cum un câine ştie unde a fost învăţat ce să facă şi ce nu, şi revine acolo din instinct. Dar în faţa unei autorităţi mai grave – regele, ţarul, împăratul, care se pot uşura în înaltul cerului – doar în faţa acestora, se înclină.

Pe baron obscenitatea îl tulbura întotdeauna; în cazul doctorului însă, nu-l deranja: simţea seriozitatea, melancolia ascunse sub fiecare glumă şi înjurătură pe care le rostea acesta, prin urmare îi răspunse cu seriozitate.

– A aduce omagiu trecutului este singurul gest care include şi viitorul.

– La fel şi un fiu?

– Din acest motiv. Copilului modern nu i-a mai rămas nimic de care să se agaţe, sau, mai bine zis, nu mai are cu ce să se agaţe. Mai suntem legaţi de viaţă cu ultimul nostru muşchi – inima.

– Ultimul muşchi al aristocraţiei e nebunia, să ţii minte asta, spuse doctorul aplecându-se în faţă, ultimul copil care se naşte într-o familie aristocratică e uneori un idiot, din respect – urcăm, dar trebuie să şi coborâm.

Baronului îi căzu monoclul, iar ochiul neînarmat privi drept înainte.

– Nu e nevoie, zise el, apoi adăugă: Dar dumneavoastră sunteţi american, aşa că nu credeţi.

– A! răcni doctorul, pentru că sunt american cred orice, aşa că îţi spun: ai grijă! În patul regelui se găsesc întotdeauna, chiar înainte de a deveni o piesă de muzeu, nişte căcăreze de oaie neagră. Ridică paharul. În sănătatea lui Robin Vote. Rânji. Nu cred că are mai mult de douăzeci de ani.

Oblonul de oţel se lăsă cu un uruit peste geamul de la Café de la Mairie du VIe.

În braţe cu două volume despre viaţa Bourbonilor, Felix făcu o vizită a doua zi la Hôtel Récamier. Domnişoara Vote nu era în apartament. Veni patru zile la rând, doar ca să i se spună că ea tocmai plecase. În cea de-a cincea, cotind pe rue Bonaparte, dădu nas în nas cu ea.

Scoasă din decorul ei – plantele care o înconjurau, melancolia catifelei roşii a scaunelor şi a draperiilor, sunetul, slab şi nocturn, al păsărilor – păstra încă aerul acela de „îndepărtare“ pe care-l au animalele. Ea îi propuse să se plimbe împreună în Jardins du Luxembourg, spre care i se îndreptau paşii atunci când o abordase el. Hoinăreau prin grădinile reci şi golaşe şi Felix era fericit. Simţea că putea să vorbească cu ea, să-i spună orice, chiar dacă ea era atât de tăcută. Îi spuse că avea o slujbă la Crédit Lyonnais şi câştiga două mii cinci sute de franci pe săptămână, pentru că stăpânea şapte limbi, era folositor băncii şi, adăugă el, avea şi nişte mici economii, din speculaţii.

Mergea puţin în urma ei. Mişcările ei erau cumva grăbite şi piezişe; încete, stângace şi totuşi graţioase, cu pasul amplu al unui paznic de noapte. Nu purta pălărie, şi figura ei palidă, cu părul scurt căzându-i drept pe fruntea care părea şi mai îngustă din cauza buclelor care atârnau la aproape acelaşi nivel cu sprâncenele fin arcuite, îi dădea înfăţişarea cherubinilor din teatrele renascentiste; cu globii oculari văzându-se uşor rotunjiţi din profil, cu tâmplele joase şi pătrăţoase. Era graţioasă şi totuşi ofilită, ca o statuie veche dintr-o grădină, care simbolizează intemperiile pe care le-a îndurat şi nu este atât creaţia omului, cât a vântului şi a ploii, şi a hoardelor de anotimpuri, întruchipând, deşi are chip de om, implacabilul. De aceea, lui Felix prezenţa ei i se părea dureroasă, şi totodată o fericire. Să se gândească la ea, s-o vizualizeze era un act de voinţă extrem; să şi-o amintească după ce plecase însă era la fel de uşor ca a-şi aminti senzaţia de frumos, fără detaliile acestuia. Când zâmbea, zâmbetul ei era doar pe buze, un pic amar: chipul părea al unui bolnav incurabil încă nelovit de maladie.

Zilele treceau, şi ei petreceau multe ore în muzee, şi deşi acest lucru îi făcea o plăcere nemărginită lui Felix, el era surprins că deseori gustul ei, deşi aprecia lucrurile cele mai frumoase, includea, cu o emoţie la fel de reală, şi lucruri ieftine şi vulgare. Când atingea un obiect, mâinile ei păreau să ia locul ochilor. El îşi zicea: „Are atingerea celor orbi, care, fiindcă văd mai mult cu degetele, uită mai mult din ceea ce au în minte“. Degetele ei înaintau, şovăiau, tremurau, ca şi cum ar fi găsit un chip în întuneric. Când mâna ei se oprea în sfârşit, palma i se închidea, ca şi cum ar fi oprit o gură care strigă. Mâna-i rămânea nemişcată şi ea se întorcea. În astfel de momente, Felix simţea o nelinişte inexplicabilă. Senzualitatea mâinilor ei îl speria.

Hainele lui Robin erau dintr-o perioadă pe care el n-o putea identifica exact. Purta pene ca acelea pe care le purtase şi mama lui, aduse spre faţă. Fustele îi erau mulate pe şolduri şi cădeau lărgindu-se la poale, mai ample şi mai lungi decât ale altor femei, mătăsuri grele ce-i dădeau un aer de antichitate nouă. Într-o zi, află secretul. Evaluând o mică tapiserie într-o prăvălioară de antichităţi care dădea spre Sena, o văzu pe Robin reflectată în oglinda unei uşi dintr-o încăpere din spate, îmbrăcată într-o rochie din brocart greu, pe care timpul o pătase în unele locuri, o rupsese în altele, dar care era atât de voluminoasă, încât mai rămâneau destui metri de material pentru a o reface.

Îşi dădu seama că dragostea lui pentru Robin nu era de fapt o alegere; era ca şi cum greutatea vieţii lui se acumulase într-un singur precipitat. Se gândise să-şi croiască un destin, prin muncă trudnică şi neobosită. Dar cu Robin acesta părea să se afle în faţa lui, fără nici un efort. Când o ceru în căsătorie fu cu un asemenea neplanificat entuziasm, încât rămase surprins să se trezească acceptat, de parcă viaţa lui Robin nu ar fi conţinut opţiunea refuzului.

Note:

1 Dresor (în franceză, în original).

© 2007 Revista Ramuri