Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








A cîştiga singurătatea veritabilă (1)

        de Gheorghe Grigurcu

Simplă imagine e visul, nu o mărturisire. O transpunere relativ fidelă a realului în iluzie.

*

Dimineaţă de vară, radioasă, infantilă. Totul e plin de vocile atît de plăpînde cum un ciripit de păsări al unui sens care deocamdată lipseşte. Prospeţimea cum un nonsens aburos, trandafiriu, aromat.

*

„Paradox izbitor: pentru igiena noastră personală (şi colectivă), avem azi aceeaşi nevoie de Hitler precum acesta a avut nevoie de evrei” (Roland Jaccard).

*

Scrii într-un fel de delăsare, de abandon care denotă mai curînd slăbiciunea decît forţa. Aceasta intră în joc la recitirea şi corijarea textului. Cu cît pauza e mai lungă, cu atît efectul e mai consistent. Îţi augmentează un simţ de luare în posesie. O satisfacţie de proprietar. „Proza” dispoziţiei se întîmplă să tonifice poezia.

*

L-am văzut odinioară pe Miron Radu Paraschivescu, la o masă din restaurantul Casei Scriitorilor, înconjurat de tineri adulatori (între care şi, dacă nu mă înşel, Maria Luiza Cristescu). Ten tuciuriu, mişcările unei prezumţii uşor plictisite, alura unui lăutar de succes în repaos. Liniile descrise de mişcarea braţului spre a întări aprobarea sau negarea, apăreau reduse la jumătate sau la un sfert, ca pentru a semnala c㠄asta se ştie”, „s-a mai spus”, „n-are importanţă”. După fiecare propoziţie în genere scurtă, gura i se arcuia într-o grimasă de blazare. La celălalt capăt al mesei stătea îmbătrînită, obeză, prăbuşită, Sidonia Drăguşanu, fosta sa nevastă, de care ar fi fost pasional îndrăgostit Ion Vinea. Între ei s-a interpus chiar în acea seară un şir de nimfe literare, spre ale căror voci M.R.P. pleca o tandră ureche. Peste puţin timp, ambii au fost răpuşi de cancer. M.R.P. mi-a trimis vreo două-trei scrisori convenţionale şi, o dată sau de două ori, mi-a strîns mîna cu aerul: „ei, bravo, ştiu că exişti, că încerci să te ţii pe undeva pe o poziţie, dar nu-ţi pot acorda decît această clipă!”. Pe atunci, în zorii liberalizării, autorul Cînticelor ţigăneşti se afla într-o vogă împărţită între atenţia parentală pe care ţinea s-o arate unor tineri autori şi un soi de cvasioficializare. Era privit ca un „ciudat” al partidului, fapt ce nu părea a-l afecta prea tare. Scriitorii-instituţie, în rîndul cărora se înscrisese, mi se păreau, fireşte, suspecţi. Cu cît mai profund şi mai omenesc mi s-a înfăţişat, bunăoară, ros de mizerie şi scufundat într-o penibilă uitare ce n-a încetat pînă azi, delicatul, substanţialul poet Simion Stolnicu, pe care am avut prilejul de a-l cunoaşte, cu emoţie, la Sinaia, doar cu cîteva săptămîni înainte de moarte…

*

La sfîrşitul anilor ‘50, cînd M. R. P. a publicat cîteva poezii mai degajate de corsetul limbii de lemn, Blaga îmi spunea amuzat: „acest M. R. P. vrea pesemne să reînvie poetica lui Ion Barbu”. Cum o enormitate…

*

Bunătatea, ca şi răutatea, nu se fabrică. Te naşti înzestrat cu una din ele sau cu amîndouă sau… fără nici una.

*

La „Consignaţia”, un bust de marmură al lui Goethe, pe care însă, din lipsa banilor, nu-l pot cumpăra.

*

Amintirea de neşters a actorului Ludovic Antal, învins şi el prematur de cancer. Modestia sa luminoasă şi curajoasă, căldura sufletească perceptibilă din primele clipe. Mare iubitor al poeziei, pe care o recita exemplar, uneori blînd exaltat de alcool, principe al decisivelor clipe anonime. Oare cîţi oameni ca el mi-a fost dat a mai cunoaşte?

*

„Cine simte profund o nedreptate, acela n-o mai repar㔠(Robert Musil).

*

Reputatul eseist care e L. C. ţine, în scrisul său, a se umili la infinit. Dar încotro s-ar putea îndrepta această umilitate, dacă autorul în cauză nu crede în Dumnezeu? Nicăieri decît înspre sine însuşi, spre un sine ce se reneagă. „Umilinţa din afară fără cea dumnezeiască dinăuntru este ca teaca fără sabie” (Sfîntul Tihon). Aşa încît pozează ca la fotograf. Tot mai sofisticată, mai dichisită, mai epatantă o atare umilitate, căutînd o varietate de figuri care s-o ferească de monotonie, aidoma unei cochete care, autoadmirîndu-se, doreşte a umple un album cu cît mai multe chipuri ale sale.

*

„Singura diferenţă între un simplu capriciu şi o pasiune eternă este că mai mult timp durează capriciul” (Oscar Wilde).

*

Îmi relata Barbu Cioculescu o vorbă pe care i-o repeta Alexandru George, aflat în ultimii ani de viaţă: „De-acum încolo scriu doar despre un singur autor. Despre mine însumi”. Tentaţie a vîrstei, căreia am impresia că nu-i putem rezista cu uşurinţă…

*

Cred că există o vocaţie, un veritabil talent al vulgarităţii şi neruşinării. Un actor capabil a le interpreta cu brio nu „improvizează”, ci, purtîndu-le în sînge, îşi exhibă propria natură. La un Gheorghe Dinică, de pildă, înzestrarea cu pricina a ajuns în vecinătatea geniului.

*

Neîmpliniri creatoare atît de înalte, încît echivalează, prin dureroasa lor altitudine, cu împlinirile înseşi.

© 2007 Revista Ramuri