Nu demult, pe adresa redacţiei Steaua, a sosit o nouă carte de proză semnată de Lucreţia Bârlădeanu din Basarabia. Pe coperta a patra a volumului tipărit la editura Prut din Chişnău, în condiţii grafice remarcabile, în seria de Scriitori contemporani, Dan C. Mihăilescu reţine „înţelegerea nuanţată a Europei şi a României”, aşa cum o vede autoarea, nu mai puţin „calmul” şi, în acelaşi timp, faptul „de a spune lucrurilor inconvenabile pe nume”. Într-adevăr, prozele au acest dar de a vorbi calm despre lucruri cumplite. Vezi Preţul leacului, unde odiosul profesor-vraci pretinde, contrar jurământului lui Hipocrate, „plata în natură”, în nuri, mai precis, pentru leacul oferit mamei, bolnave de cancer, a protagonistei, Clara, cea care se confesează. Cioara e la fel, relatarea „albă”, şi probabil tocmai de aceea convingătoare artistic, a unei tentative, nereuşite de data aceasta, a unui organizator de simpozion internaţional de la Suhumi, de a profita de tinereţea unei participante. Sentimentul patern are tot un subiect delicat, relatând strania propunere a unui psihanalist de se folosi de o tânără (de care părea ataşat) doar pentru a-i naşte un copil. La polul opus, aeriene, senine, scenele din povestirea care dă titlul volumului, Tunica portocalie, tot cu un subiect erotic, să spunem, dar care face din clasicul coup de foudre, întâmplat în vacanţă, un elogiu al delicateţei sentimentului. Scriitorul-povestitor trăieşte legătura cu o fiinţă lilială, venită şi ea singură la Marea Neagră, cu pasiunea redescoperită a unui adolescent. Lucreţia Bârlădeanu are gust şi tact de a nu transforma idila în melodramă. Lecţia de literatură are un ritm trepidant, un student relatează înfrigurat modul cum bunicul său s-a răzbunat, soldat, pe ucigaşul tatălui său. Prizonier la ruşi, în 1940, Nicanor Lupan cunoaşte suferinţele deportării în Siberia aproape de râul Kama, un gardian alcoolic şi sadic, comunist fanatic, îl va ucide cu bestialitate. Fiul celui decedat îl va elimina pe ucigaş. Trimiterile la prezent nu lipsesc, lupta dusă de cei de dincolo de Prut pentru păstrarea identităţii româneşti. Elogiul, apoi, al rădăcinilor familiei, în povestirea Variaţii pe o temă poloneză, are credibilitatea cazurilor concrete.

Scriitura sobră nu este lipsită de nuanţe, iar o discretă poziţionare etică a autoarei mi se pare salutară. Adrian Ciubotaru scria despre „prezenţa aparte în peisajul basarabean a Lucreţiei Bârlădeanu” şi remarca „eleganţa” stilistică drept definitorie pentru autoare. Avea dreptate.

*

Am avut prilejul şi altă dată să scriu despre cărţile unui autor din Turnu Severin, Isidor Chicet, etnolog, dramaturg şi prozator. Volumele sale de la Măguri cu fagi (1991), Iosua (1995) – remarcabila piesa de teatru religios, tradusă şi în limba engleză, Transfug la Orşova (1996), Fata de la schit (2004) s-au bucurat de o primire favorabilă mai ales la Craiova şi la Timişoara. O altă carte remarcabilă a lui Chicet este Relatare din Sihem (Editura Serafica, 2016), cu o prefaţă exactă a lui Mihai Afrentoae. Am iar o bună impresie citindu-i autorului volumul recent, o evocare a lui Iosua ben Nun, conducătorul evreilor (din veacul al XIII-lea î.e.n.), cel care i-a urmat lui Moise în Cartea Ieşirii. O figură biblică pe care autorul o îndrăgeşte cu consecvenţă, de vreme ce-i dedică, din nou, cum vedem, un scenariu religios remarcabil, o nuvelă cu dialoguri care se reţin. Iosua înfăţişat veridic de Isidor Chicet, pe baza puţinelor documente existente, are forţa interioară a unui vrednic conducător al evreilor, dobândindu-şi prin arme Ţara promisă de Domnul oştirilor, Canaanul. Observăm firescul dialogurilor, lucru nu tocmai uşor de realizat într-o ficţiune destul de riscantă, în principiu, atunci când vrem să reconstituim fidel atmosfera unor epoci îndepărtate. Marguerite Yourcenar în Memoriile lui Hadrian, un roman istoric splendid, apreciat de milioane de cititori, din toate generaţiile, în ciuda refuzului unui Cioran de a-l considera ca atare, inventează scrisorile trimise de împăratul roman, tocmai pentru a evita dialogurile. Mika Waltari foloseşte în schimb, credibil, din abundenţă chiar, dialogul în masiva frescă a lumii latinilor, Romanul... Schimbând cele de schimbat, Isidor Chicet are posibilitatea redării (pe lângă desfăşurarea epică, luptele cu amaleciţii, căderea zidurilor Ierihonului) unor discuţii pornind de la limbajul Vechiului Testament. Autorul nostru regăseşte, utilizând traducerile din greacă sau latină, limbajul specific epocii vetero-testamentare, un limbaj ceremonios pătruns de sacralitate. Fiecare gest sau cuvânt rostit presupunea atunci un raport strâns cu transcendentul. Sacralitate care ni s-a transmis numai în parte şi nouă, modernilor, adică celor trăind peste câteva milenii aceleaşi situaţii arhetipale. „Măslini sălbatici” altoiţi în trunchiul nobil iudeu am primit şi noi, creştinii, ceva din ceremoniosul şi profund simbolicul limbaj neo-testamentar. În ritualurile bisericeşti, în Psalmii lui David, uneori chiar în vorbirea curentă a unor clerici sau chiar laici credincioşi întâlnim acest limbaj biblic sau neo-testamentar. Acolo sapă autorul trăind în oraşul vestit pentru podul lui Apolodor din Damasc, oferindu-ne nu relicve, ci sugestia vieţii demult apuse, dar licărind miraculos. Priceperea etnologului Isidor Chicet, una recunoscută de un Iordan Datcu sau de un Petru Ursachi, şi-a spus şi ea cuvântul, aici, în reconstituirea lumii biblice, depărtate în timp, actuală în mesajele sale trans-temporale. Iosua, imaginat de Isidor Chicet, are pregnanţă şi credibilitate.