Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Tiziana Colusso

Horror vacui sau lucida confruntare cu continuum

 

Tiziana Colusso este născută la Vergato (Bologna), este autoare de romane, povestiri, poezie, texte teatrale şi eseistică. S-a licenţiat în literatură comparată la Roma şi ulterior a trăit câţiva ani la Paris, unde s-a specializat la Universitatea din Sorbona.

Din 2004 este responsabilă la Relaţii externe la Sindicatul Naţional al Scriitorilor şi din 2005 unic membru italian al directivei EWC European Writers Congres (în prezent European Writers Council), cu sediul la Bruxelles.

A participat la numeroase antologii de proză şi de poezie, la festivaluri literare în Italia şi în străinătate, este tradusă în Franţa, Belgia, Slovacia şi Bulgaria, redactor la e-magazine Le reti di Dedalus, colaborează cu revista Buddismo e Societŕ.

A scris, pe lângă opere narative şi de eseistică, poezii adunate în cărţile: Italiano per straniati, Fabio D’Ambrosio editore, Milano, 2004, Il sanscrito del corpo, Fermenti Editrice, Roma, 2007.

*

Obstinata obturare a metafizicului în favoarea descinderii decise şi temerare în fizicitatea eului într-un cvasi-visceral raport cu Lumea redescoperită în vacuitatea ei intrigantă revendică un impuls, fie acesta şi minimalist, al unei deschideri spre meta-fizic. Dar deschiderea nu (mai) trebuie orientată spre abstracte şi sterile zone deţinătoare, printr-un contract de expertiz㠄orfică”, a unei poeticităţi date de la sine: presupune în schimb o replică, o confruntare adică, prin scavări, tăieri şi rupturi în magma unei realităţi dezagregate şi aproape insultătoare. Este, aceasta, alegerea la care se decide Tiziana Colusso, asociindu-şi două instrumente pe cât de operante pe atât de sfidătoare şi nu mai puţin insolite: de o parte, activând funcţia denotativă a Cuvântului, într-un parcurs aparent pur descriptiv, de altă parte, activând, şi prin organicitatea oferită de către gândirea orientală prin omologarea, într-un unicum, a lucrului şi a gândului despre lucru, ţinteşte spre refacerea unui continuum exilat din imediatul dat spre a fi trăit.

Dubla mişcare pusă la lucru angajează, în aceeaşi perspectivă convergentă, un sistem de simţuri în alertă ce repoziţionează Corpul în raport cu un univers golit (vacuum) de semnificaţiile sale primordiale, şi, în paralel, conştiinţa acută a actului scriptural căruia luciditatea îi devine un gardian nemilos. Rezultatul cel mai fruibil nu mai trebuie căutat în vreun mesaj denotativ al versului ori al poemului ca atare, ci în provocarea cititorului în re-facerea întregului din aşchiile risipite în Dez-Ordinea de natură ontică.

 

VACUUM MANDALA

vacuum – un perete neted

în câmpul infinitei (oo) deveniri,

la care nimic nu aderă şi alunecă precum bruma pe triste geamuri ale unei camere

pline de adio –

camere pustii ale unui canţonier mai melancolic decât era prevăzut: dar ce e

previzibil în această ciorbă cuantică în care fenomenele fluctuează fericite într-o beatitudine

de vacuum fără sfârşit

nici nu voi număra vreodată sfintele ţărmuri unde fiece trup copilăros zace –

şi de altfel e chiar fără ţărmuri acest vacuum ce se propagă ca un sunet

chiar ca un ecou de sunete sunătoare aiurea

din vorbe deja spuse în bla-bla-bla tubular pe care oameni de bună-credinţă l-au numit

„monolog interior” – şi întrucât creat forumul vocile se ivesc de la sine – tčatron

al devenirii îl numea Carlo Emilio zis Gaddus –

iată că vina e veşnic a acestui

binecuvântat prea beatificator

vacuum

goleşte vasul, eliberează gândurile, restituie păcatul păcătosului şi vinul

gazdei

pierzaniei, prietenului de ultimă or㠖

gol strălucitor monedă nouă ce zdrăngăne ţechinul

unei non-gândiri indicibile dar atât de intense încât de fiecare dată îmi dau

lacrimile –

gol gravid de orice alt gând, pentru noi ce n-am avut gravidii,

niciodat㠖

mă ajută fizica cuantică exaltând golul imens asemenea leagănului

unei părticele fâşii energetice vibrante ce săgetează fără stăpân (fără ni noit ni loi aş îndrăzni să spun) în pântecul

acestei imense mume golite –

asemenea stelelor prea îndepărtate dintr-o vară nu prea departe, la sfârşitul anilor

’60

oamenii pun picioare butucănoase pe pielea lunii iar eu molipsită

de entuziasmul occidental şi familiar (părinţii mei se cinstesc cu vecinii

într-o căsuţă de vacanţă) mă îndepărtez în starea mea între carne şi peşte (departe

deja

de copilăriile somnolente ale fraţilor şi încă de ani lumină ea aparenta siguranţă

ce se oferă şi mie, fetişcană lipsită de raze propulsoare, count down şi Cape

Canaveral şi de drapele de plantat bărbăteşte în adâncul craterelor

lunii –

golul unui urieşesc uriaş mi se deschidea în acele nopţi epocale,

cu o spaimă care încă mai mă umple de lacrimi. Încă şi mereu:

la orice meditaţie prea reuşită

la orice pauză

la orice simţ cu răsuflare deschisă

se înfăşoară cu non-materia mai caldă a lunii

cu non-gândire fecundă de orice posibil:

eu, mic samurai,

dreaptă în picioare pe un balcon de vacanţă,

nemişcată în splendidul mijloc al golului,

in specula saeculorum

chiar şi când voi fi pulbere laolaltă cu această frunză şi cu această lume

şi drapelul pe lună va fi sfâşiat

de vântul universal ce netezeşte totul şi totul

va fi încă o dată şi pentru o clipă

vacuum

CONTINUUM

Poveştile există doar în poveşti

în timp ce viaţa se pierde în curgerea timpului

(Win Wenders)

I

Continuă să cad㠖

cu cadenţă asimetrică

dar continuu

cad, uşoare pânze

fără preferinţe încât să modifice

traiectoriile lor vegetale:

cad cu o indiferenţă suavă

pe maşini, trotuare murdare

pe şine, pe pajişti pieptănate englezeşte

grajduri umede de fantasme

şantiere eterne precum catedralele

ape stătute unde zăbovesc

asemenea gândurilor

pe care nu le gândeşti la timp

şi imediat sunt îngropate de alte

gânduri, de ceea ce continuu

cade: frunzele, zdrenţele

unei dorinţe deja bătrâne

gâfâială de ieri

sticle golite

rochie de-acum strâmtă

fotografie ce se ofileşte în nimic

fluier al unui tren îndepărtat

lătrat ce cade în tăcerea nopţii

şi în tăcerea continuă

căzând

împreună cu frunzele acestei toamne ulterior –

lecţie solemnă pentru ceea ce se obstinează

încăpăţânat

să dureze.

II

Ceea ce pare risipit, întâmplător accident,

se aliniază pe pânza vremii şi acolo

există continuu –

există acum, chiar acum

pe acest prag ceţos între anotimpuri,

întâiile mari neîncrederi şi victoriile timide

călătoriile într-o reţea ce acoperă

până acum trei continente

există iubirile – ţâfnoase, ireductibile

la sfârşitul lor material

se cuibăresc în plăgi umbroase

ale vremii şi stau

paznici ai pragurilor

totem al sângelui nostru viu

al tuturor avânturilor pe care le-au traversat.

• Prezentare şi traducere de George Popescu

© 2007 Revista Ramuri