Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gânditori şi făptuitori

        de Gabriel Coşoveanu

Atunci când a ales să exploreze statura lui Constantin Rădulescu-Motru, imposibil de uitat azi, cel puţin prin titlul imediat incitant Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, Dumitru Otovescu a cântărit atent resursele sale, ca şi sursele, conştient fiind de faptul că nu te apropii oricum de un reper al culturii naţionale, ci doar prin cumpătare interpretativă şi plauzibilitate bibliografică. Las la o parte anumite afinităţi somatice, care-i vor fi imprimat demersului un anumit caracter empatizant, bazat pe figurile, iluministe la origine, ale energetismului şi propăşirii spirituale. Aşadar, Cultură, personalitate, vocaţie în concepţia lui C-tin Rădulescu Motru (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Scrisul Românesc, Craiova, 2016), selectează câteva teme axiale ale gândirii filosofului, pe marginea cărorar se glosează, dar nu cu aplicare netă şi exclusivistă pe fiecare subiect, ci prin transgresarea secţiunilor, astfel âncât ansamblul demonstrativ să reprezinte o hartă sintetică a unor preocupări de-o viaţă, adică un tablou al obsesiei mesianismului nostru, precum şi un hublou prin care ies conceptele devenite inevitabile în definirea specificului naţional. Afirmăm aceasta pentru că pe mai mulţi i-a instigat, la noi, ideea de a forja un discurs autolegitimant, însă doar câţiva au reuşit să iasă din imersiunea duios-naţionalistă, altminteri inteligibilă patriotic, pentru a aduce la suprafaţă operatori profitabili în ordine epistemologică, aşa cum face gânditorul nostru: statul ţărănesc, şcoala bazată pe teoria vocaţiilor, conceptul de „oameni mari”, ideea de responsabilitate civică prin asigurarea succesoratului.

Ivită în mediul revendicărilor pe baze identitare ale Şcolii Ardelene, trecută în elanul constituant de tip Risorgimento al paşoptismului, propensiunea spre o mai dreaptă cinstire a calităţilor neamului îşi găseşte expresia percutantă în Titu Maiorescu, de unde o va şi prelua Rădulescu-Motru, în calitate de discipol al mentorului Junimii. Acesta din urmă a lăsat moştenire o linie de reflecţie vivace şi astăzi, animată de construirea de contraforţi ai autohtonismului şi mefientă la noianul de importuri fără discernământ, puse sub imperativul europenizării. Prin urmare, calea progresului ar trebui jalonată cu personalităţi locale, capabile să adapteze modele occidentale viabile la realităţi economice şi, mai ales, sufleteşti, specifice la nord de Dunăre. Ca o paranteză, pare-mi-se simptomatică, în context: în studiul din 1913 dedicat lui Caragiale, E. Lovinescu vedea comediile junimistului drept opera unei conştiinţe critice aţintite asupra unei epoci de tranziţie, explicitând că e vorba de „tranziţia de la vechea stare de lucruri, de la formele bunului plac oriental, ale nepăsării, la noul regim constituţional, ale cărui cadre depăşeau cu mult realitatea noastră sufleteasc㔠(s. m. – G. C.). Or, tocmai această formă de defazaj o diagnostichează şi încearcă să-i stabilească un „tratament” Rădulescu-Motru, printr-un veritabil program de igienă a societăţii, practic a moravurilor ei, prin apelul la oamenii providenţiali pentru un neam, aceia din speţa făptuitorilor şi nu din aceea a emanatorilor de discursuri.

Această tensiune între zona speculativ-metafizică, cu întemeiere conceptuală, şi o Românie pragmatică, „utilizabil㔠pentru confortul cotidian al cetîţeanului apare pertinent încapsulată în toate segmentele volumului de faţă, şi este, neîndoios, meritul lui Dumitru Otovescu de a o sesiza şi de a face din ea ilustrarea şi apărarea ideii de concreteţe a efortului cognitiv. Căci meliorişti am tot avut şi avem, dar minţi apte de transformare a unei realităţi stagnante, mai puţine, sau, în tot cazul, puţin sau rău văzute. Exegetul comentează astfel poziţia autorului influentului op Personalismul energetic: „Dovedind afinităţi cu teoria «formelor fără fond», el afirmă că tehnica individuală, de pildă, este susceptibilă de preluare, în schimb spiritul de întreprindere nu îndeplineşte condiţiile transferului, căci existenţa industriei nu înseamnă şi activitate industrială prosperă. «Popoarele învaţă [...] să gândească de la oamenii universali, dar nu învaţă să făptuiască decât de la oamenii lor naţionali». De aici, concluzia sa, cu vădite intenţii practice, dar hrănită copios din lucrările de psihologie, de a cultiva mai mult caracterele decât talentul”. Ce ar putea fi mai actual? De aceea considerăm binevenit şi salubru, căci clar, studiul lui Dumitru Otovescu: pe de o parte, repune pe orbită un sens patriotic, de vector colectiv, al unor meditaţii personale, iar, pe de alta, atrage atenţia asupra pericolului oricărui ingredient iraţionalist în forjarea unui stat (se ştie că Rădulescu-Motru era inamic ireductibil al lui Nae Ionescu).

© 2007 Revista Ramuri