Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Scorpia

        de Anne Tyler

 

Traducere din engleză de George Volceanov

Copyright © Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Proiectul HOGARTH SHAKESPEARE

Anne Tyler s-a născut la Minneapolis, Minnesota, pe 25 octombrie 1941 şi a început să scrie scurte povestiri încă de la vârsta de şapte ani. Şi-a făcut studiile la Duke University din Durham, Carolina de Nord, unde a câştigat de două ori Anne Flexner Award pentru creative writing şi şi-a văzut publicată prima povestire, Laura, în revista Archive. Şi-a continuat studiile la Columbia University şi s-a specializat în literatură rusă. A debutat în 1964 cu romanul If Morning Ever Comes, care o impune drept una dintre cele mai originale noi voci ale literaturii americane, urmat, în 1965, de The Tin Can Tree. În 1967, autoarea se hotărăşte să se dedice în exclusivitate scrisului, iar în următorii ani văd lumina tiparului romanele A Slipping-Down Life (1970), The Clock Winder (1972), Celestial Navigation (1974), Searching for Caleb (1975), Earthly Possessions (1977). Urmează Morgan’s Passing (1980), Dinner at the Homesick Restaurant (1982), nominalizat la PEN/ Faulkner Award for Fiction, The Accidental Tourist (1985), care a câştigat National Book Critics Circle Award în 1986, Breathing Lessons (1988), pentru care primeşte Pulitzer Prize, Saint Maybe (1991), Tumble Tower (1993), Ladder of Years (1996), A Patchwork Planet (1998), Back When We Were Grownups (2001), Digging to America (2006), Noah’s Compass (2010), The Beginner’s Goodbye (2012). În 2015, Anne Tyler publică A Spool of Blue Thread, nominalizat pe lista scurtă la Baileys Women’s Prize şi Man Booker Prize. În cadrul Proiectului Hogarth Shakespeare, Anne Tyler publică în 2016 romanul Scorpia (Vinegar Girl), devenit imediat bestseller Sunday Times. De aceeaşi autoare, la Editura Humanitas Fiction a mai apărut, în 2007, Căsătorie de amatori (The Amateur Marriage, 2003).

Kate Battista este fiica modernă şi independentă a unui om de ştiinţă pentru care cercetarea de laborator vine pe primul plan, înaintea vieţii de familie. Kate a trebuit să renunţe la studii pentru a prelua treburile casei după moartea mamei sale, inclusiv creşterea şi educarea lui Bunny, o adolescentă superficială care o şicanează permanent pe sora ei mai mare. În plus, Kate lucrează la o grădiniţă şi nu e nici pe departe mulţumită de locul ei în lume. Curând intră în scenă Piotr, sclipitorul asistent al doctorului Battista, care e pe punctul de a fi deportat, şi Kate se trezeşte că ajunge un simplu pion în planul celor doi de a împiedica plecarea tânărului. Cum va putea Piotr s-o îmblănzească pe furioasa Kate? Răspunsul e tot atât de original şi plin de umor precum însuşi personajul feminin.

„Scorpia e o comedie de moravuri cu o adevărată cascadă de întâmplări, care aminteşte în aceeaşi măsură de Jane Austen şi de Shakespeare. E limpede că Anne Tyler a scris acest roman strălucit cu o enormă plăcere, aceeaşi plăcere pe care o vor simţi şi cititorii la lectură. Un cocktail spumos de comedie romantică, nu atât dulce, cât foarte acid, despre găsirea unui partener care să te iubească pentru firea ta îndărătnică şi hipersensibil㠖 fără să fie nevoie de nici o îmblânzire.“ (NPR.org)

„Un roman reuşit din toate punctele de vedere, care trimite la Îmblânzirea scorpiei, dar propune totodată o poveste de sine stătătoare, la fel cum Prinţul negru al lui Iris Murdoch trimite la Hamlet sau Minunata lume nouă a lui Huxley la Furtuna. Anne Tyler creează o lume adevărată şi te face să crezi în ea.“ (Boston Globe)

Maşina lui era un Volkswagen Broscuţă original; ea nu mai văzuse aşa ceva de ani de zile. Era de un albastru-metalizat atât de ros de intemperii, încât ziceai că n-are pe el vopsea, ci cretă colorată. Totuşi, în rest, părea să fie într-o stare excelentă, ceea ce i se părea un miracol, ţinând cont de halul în care se purta cu ea. Există oare o lege a naturii care stabileşte că oamenii de ştiinţă nu-s în stare să conducă o maşină? Sau poate că sunt, dar se adâncesc prea mult în propriile lor gânduri esoterice ca să le mai ardă să se uite şi la drum. Piotr se uita întruna la Kate, în loc de drum, întorcându-se cu totul spre ea, să discute, în timp ce Broscuţa gonea la vale pe 41st Street, iar ceilalţi conducători auto frânau şi claxonau, şi o harababură de cărţi şi halate de laborator şi sticle de apă goale şi ambalaje de fast-food alunecau de colo-colo pe bancheta din spate.

– O să cumpărăm muşchi file de porc, spuse el. Şi cumpărăm mălai.

– Ai grijă cum conduci, pentru Dumnezeu.

– La magazinul aista au sirop de arţar?

– Sirop de arţar?! Ce naiba vreţi să gătiţi?

– Friptură de porc înăbuşită pe pat de mamaliugă stropit cu sirop de arţar.

– Doamne syfinte!

– Am discutat aiasta cu tatăl tău.

– Algoritmii genetici ai reţetelor, îşi aduse aminte Kate.

– Ei! Ai fost atientă la discuţie. Ai luat siama la spusiele mele.

– N-am luat seama la spusele tale, îl linişti Kate. Pur şi simplu, n-am avut cum să n-aud ce trăncăneai în urechea mea.

– Ai luat siama. Îţi place de mine! Cried că ieşti moartă după mine.

– Piotr, hai să ne lămurim cum stau lucrurile.

– Vălieu! Aciela era un camion prea mare pientru şoseaua asta.

– Eu fac treaba asta doar ca să-l ajut pe tata. Pare să creadă că-i important să rămâi în ţara asta. După ce ai să obţii cartea verde, o să ne vedem fiecare de drumul lui în viaţă. Nici un pas din planul acesta nu presupune faptul că vreunul din noi trebuie să fie mort după altul.

– Sau poate ai să te diecizi să nu ne sieparăm, i-o întoarse Piotr.

– Ce face? Ce tot îndrugi acolo? Ai auzit o vorbă măcar din ce-am spus adineauri?

– Da, da, se grăbi el să răspundă. Te ascult. Nimeni nu trebuie să fie mort după nimeni. Iar acum miergem să cumpărăm muşchiul de porc.

Trase în parcarea supermarketului şi opri motorul.

– De ce-o să mâncăm tocmai porc? îl întrebă Kate, urmându-l prin parcare. Doar ştii că Bunny n-o să mănânce.

– Nu-mi fac io griji liegate de Bunny, răspunse el.

– Nu?

– La noi iegzistă un provierb care zice: „Fiereşte-te de piersoanele dulciege, căci zahărul nu-i hrănitor“.

– Iar noi avem un proverb care zice că poţi să prinzi mai multe muşte cu miere decât cu oţet.

– Da, aşa or fi prociedând iei, spuse Piotr pe un ton misterios.

Mergea cu câţiva paşi înaintea lui Kate, dar acum rămase în urmă şi, fără s-o prevină, îi înlănţui umerii cu un braţ şi o trase spre el, lipind-o strâns de coastele lui.

– Dar cie rosyt ar avia să vriei să prinzi muşte, ai? Hai, răspunde-mi, fată oţietită.

– Dă-mi drumul, se răsti Kate.

De aproape, el mirosea ca fânul proaspăt cosit, iar braţul îi era tare ca oţelul, stăruitor. Reuşi să se smulgă din îmbrăţişare.

– Doamne sfinte, făcu ea şi restul drumului, până traversară parcareya, ea fu cea care îl devansă cu câţiva paşi.

La intrarea în magazin, se agăţă de un cărucior şi dădu să intre, dar Piotr o ajunse din urmă, întinse mâna după cărucior şi începu să-l împingă el. Ea începea să-l suspecteze că suferă de-un fel de complex al masculului feroce.

– Cum vrei, zise ea scurt, iar el surâse şi continuă să meargă alături de ea, împingând căruciorul.

Pentru unul care vorbea atât de mult despre vitamine, manifesta un interes remarcabil de scăzut faţă de raionul de zarzavaturi. Azvârli cu un gest apatic o varză în cărucior, iar apoi, privind de jur-împrejur, o întrebă:

– Mălaiul: unde l-am putia găsi?

– Am impresia că te dai în vânt după mâncărurile fiţoase, îi spuse Kate, luând-o înainte, să-i arate unde-i raionul cu pricina. Ca aia pe care ai comandat-o la restaurant, cu piure de ţelină.

– N-am făcut decât să repiet ultimul fiel de mâncare.

– Scuză-mă, nu înţeleg.

– Chielnerul, când a venit la masa noastră, vorbia tare complicat. A zis: „Aş dori să vă prezint câteva feluri speciale în această searㅓ

Piotr imita la perfecţie accentul de Baltimore al chelnerului; era de-a dreptul straniu.

– Pie urmă a pomenit nişte chestii foarte lungi şi cu tot felul de combinaţii de cuvinte; cu bătaie lungă, măcinat cu piatra de moară, murături de casă, până m-a luat ameţeala de cap. Aşa că am repietat ultimele lui cuvinte. „Muşchiuleţ de mânzat pe pat de piure de ţelină“, am repietat după iel, că încă-mi răsunau vorbiele aistea în urechi.

– Atunci, diseară ne-am putea întoarce la bunul nostru piure dintotdeauna, îi propuse Kate.

– Nu, nu cried, ripostă Piotr şi cu asta discuţia se încheie.

Lista de cumpărături salvată pe calculator nu-i era de mare folos astăzi. În plus, mai aveau acasă o porţie zdravănă rămasă din piureul de sâmbăta trecută, de-aceea sperase Kate să-l poată pune pe masă în această seară. Ultima săptămână fusese atât de diferită de săptămâna standard în ceea ce priveşte mâncarea. Nu numai că tatăl ei aranjase cu Piotr cina de la restaurant, ca să facă fotografii, ci şi Piotr insistase în seara următoare să-i scoată el la un restaurant (pe toţi, cu excepţia lui Bunny, care spusese că ce-i mult strică), iar marţi, pretinzând că simte nevoia să serbeze o scurtă ninsoare capricioasă, de primăvară, apăruse neanunţat, aducând cu sine un pachet cu pui de la KFC.

Iar în cursul săptămânii următoare, la un moment dat, Kate va trebui să se gândească la o cină la care s-o invite pe mătuşa Thelma. Doctorul Battista făcuse mare tămbălău în legătură cu invitarea ei, să facă cunoştinţă cu Piotr alături de soţul ei şi, poate, şi de unchiul Theron, dacă nu cumva avea treabă la biserică la ora aceea. La fel de bine puteau să-şi vadă de treaba lor şi să treacă peste acest pas, spunea doctorul Battista. El şi mătuşa Thelma nu se aveau foarte bine (mătuşa Thelma îl considera vinovat de depresia soră-sii), dar, zicea el, „din punctul de vedere al Imigrărilor, consider că ar fi înţelept să le expunem cât mai multor rude cu putinţă planurile tale de căsătorie. Şi, cum n-ai de gând s-o laşi pe mătuşă-ta să participe la cununie, mi se pare că asta ar fi alternativa strategică“.

Kate nu voia s-o lase pe mătuşa ei să asiste la cununie, pentru simplul motiv că o cunoştea prea bine. Ar fi fost în stare să-şi facă apariţia cu şase domnişoare de onoare şi un cor de copii.

Şi totuşi, ce să-i pună pe masă? De bună seamă, nu un piure fără carne, deşi ar fi fost o soluţie convenabilă să scape, astfel, de afurisitele alea de resturi de mâncare. Poate doar o friptură de pui fără garnitură; atâta lucru poate face şi ea, desigur. Luă doi pui congelaţi în timp ce Piotr studia sortimentele din carne de porc, iar apoi se întoarse la raionul de legume, să cumpere sparanghel şi cartofi rozalii.

În timp ce se întorcea spre raionul de cărnuri, îl zări pe Piotr de la oarece distanţă adâncit într-o conversaţie cu un bărbat de culoare cu şorţ. Puloverul gri, lăbărţat, al lui Piotr şi ceafa lui, cu aspectul ei vulnerabil, îi părură dintr-odată ciudat de mişcătoare. Îşi spuse că nu-i pe de-a întregul vina lui c-a ajuns în situaţia asta cu totul specială. Câteva clipe încercă să-şi imagineze cum s-ar simţi ea dacă ar fi singură într-o ţară străină, cu viza pe cale să-i expire, fără să aibă nici o idee unde să se ducă odată ce-i expiră viza sau cum să-şi câştige existenţa. La asta se mai adăuga şi problema limbii! Cândva, de mult, fusese o elevă mediocră spre bună la limbi străine, însă s-ar fi simţit nefericită dacă ar fi trebuit să trăiască într-o altă limbă. Şi totuşi, iată-l pe Piotr discutând plin de voioşie despre fleicile de porc, etalându-şi obişnuita lui bună dispoziţie de spiriduş. Îi veni să zâmbească, aşa, niţel.

Când ajunse lângă el, numai ce-l auzi spunând:

– Ah! Logodnica mea. Aciest gentleman drăguţ spune că, poate, nu muşchi file, ci şuncă proaspătă.

Simţi că iar se face foc şi pară. „Logodnica“ – câh! Şi dintotdeauna ura cum sun㠄gentleman“ rostit cu onctuozitate.

– Cumpără ce vrei, îi spuse ea. Mi-e totuna.

Apoi îşi azvârli cumpărăturile în cărucior şi se depărtă din nou.

Kate descoperi că Piotr nu-i întru totul mulţumit de ideea de a face friptură de pui pentru vizita mătuşii Thelma. Când făcuse greşeala să-i povestească planul ei de meniu, asta după ce el o ajunsese din urmă pe culoarul cu siropuri şi melasă, prima lui întrebare fu:

– Puii pot fi tăiaţi în bucăţi?

– La ce ţi-ar folosi asta?

– Mă gândiam că ai putea să-i prăjeşti ca la KFC. Ştii cum se fac puii prăjiţi?

– Nu.

El o privi lung, cu o figură optimistă.

– Dar ai putia să-nveţi? o întrebă el în cele din urmă.

– Presupun că, dacă aş vrea, aş putea învăţa.

– Şi poate că ai vrea?

– Măi, Piotr, dacă-ţi plac aşa de mult puii de la KFC, ce-ar fi să cumpăr de-acolo? îi propuse Kate, gândindu-se că i-ar plăcea să vadă ce mutră ar face mătuşa Thelma dacă ar proceda astfel.

– Ba nu, ar trebui să gătieşti cieva, răspunse Piotr. Cieva cu multe ieforturi. S-o faci pe mătuşa ta să se simtă bine-vienită.

– După ce-ai s-o cunoşti pe mătuşa Thelma, o să-ţi dai seama că ultimul lucru pe care ni l-am putea dori este s-o facem pe ea să se simtă bine-venită, spuse Kate.

– Bine, dar ea face parte din familie! insistă Piotr.

Pronunţă cuvântul într-o manieră care te făcea să te gândeşti că-i sacru, înconjurându-l cu perniţe invizibile.

– Vriau să-ţi cunosc toată familia – pie mătuşa ta şi pie soţul ei, şi pie unchiul tău pastorul! Abia aştept să-l cunosc pe unchiul pastor! O să-ncerce, poate, să mă convertiască, ce zici?

– Te ţii de glume? Unchiul Theron n-ar fi în stare să convertească nici măcar o pisicuţă.

– Theron, repetă Piotr, pronunţându-l aproape „Seron“. Faci asta ca să mă torturezi?

– Ce fac?

– Prea multe nume cu th!

– Ah, asta era, răsuflă Kate uşurată. Păi, da, iar pe mama o chema Thea.

La auzul acestui nume, el gemu.

– Care era numele lor de familie?

După o pauză de-o clipită, ea răspunse:

– Thwaite.

– Dumnezeule! exclamă el bătându-se cu palma peste frunte.

Ea pufni în râs.

– Hai că te-am păcălit.

El îşi lăsă mâna jos şi se uită la ea.

– Am glumit, îl lămuri ea. De fapt, numele lor de familie e Dell.

– Aha, făcu el. Ai glumit. Ai făcut o glumă. Mă tachinai! spuse el şi începu să zburde în jurul căruciorului. Ah, Kate; ah, comica mea, Kate; ah, Katia mea…

– Termină! strigă ea; lumea se uita la ei ca la urs. Potoleşte-te şi spune-mi ce sirop îţi trebuie.

El se opri din ţopăială şi alese o sticlă, aparent la întâmplare, pe care o puse în cărucior.

– Mi se pare cam mică, spuse ea, uitându-se în cărucior. Eşti sigur că o să ne ajungă?

– Nu ne trebuie un iexces de arţărială, spuse Piotr pe un ton aspru. Ne trebuie iechilibru. Ne trebuie subtilitate. Ah! Dacă are succies, îi putem oferi şi mătuşii tale o mâncare cu sirop de arţar! Am putea servi puii pe un pat de… o substanţă neobişnuită, stropită cu sirop de arţar. Mătuşa ta o să spună: „Ah, ce mâncare divină mi-aţi oferit!“

– Nici vorbă, dar nici vorbă să spună mătuşa Thelma aşa ceva, îl linişti Kate.

– Am şi io voie să-i spun „mătuşa Selma“?

– Dacă te referi cumva la mătuşa Thelma, îţi sugerez să aştepţi până când îţi spune ea că ai voie. Oricum, nu-mi dau seama de ce ţi-ar trebui s-o revendici drept mătuşă, dacă nu-i nevoie s-o faci.

– Dar io niciodată n-am avut o mătuşă! protestă Piotr. Aiasta ar fi prima mea mătuşă.

– Norocosule!

– Şi totuşi, o să aştiept până-mi dă permisiunea, promit. O să fiu profund respectuos.

– Nu exagera prea mult din cauza mea, îl rugă Kate.

© 2007 Revista Ramuri