Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poemul tatălui

        de Adrian Popescu

Un lung poem dedicat tatălui scrie Ioan Cioba, pregătindu-şi un volum de versuri cu titlul de mai sus la editura Şcoala Ardeleană. Despre identitate şi alteritate, în fond, este vorba în acest caz, o apropiere de un destin care este şi nu este cel al părintelui său. Cu spaimele nopţii şi cu invazia făpturilor sale, nu atât urieşeşti, groaznice, cât mărunte şi insistente, cu „şoarecii pământului” ne confruntăm prin versurile lui Ioan Cioba. Avem, bine strunite, imaginile postmoderniste ale unei lupte cu ceea ce noi, bieţi muritori vulnerabili, nu putem controla.

Un vers reluat la finele fiecărei „unităţi” de sens poematice („nu lăsa doamne spaimele afară din vis”) le dă acestora coerenţă. E clar că autorul construieşte lucid, dar nu ucide emoţia, versul e fluid, dar controlat. Asistăm, de fapt, la un fel de încorporare în vers a tensiunilor dintre împotrivirea omenească la disoluţie, la extincţie: „tata-şi roteşte braţele prin aer/ din ce în ce mai repede ca palele morilor/ poate să-i alunge să-i ţină departe” (pe aceşti mesageri ai disoluţiei) şi abandonul în resemnare: „azi mi-a spus pentru întâia oară/ că simte cum osteneala se întinde mută ca o pecingine interioară”. Soluţia calmării unui quasi-conflict dintre tată şi fiu o aduce, cum era de aşteptat, principiul feminin, anima, înţelepciunea şi ocrotirea maternă. Totul pus sub semnul miracolului Naşterii Pruncului ceresc: „...se apropie iarăşi Crăciunul/ hai tată să mai colindăm amândoi/ ca în iernile din celălalt secol/ să împărţim iar lumina şi ceara/ şi umbra zăpezii din cetini/ ne vom aduce poate aminte/ cuvintele înstelate ale mamei/ cele pe care nu le-au putut umbri/ niciodată îndoiala şi teama/ iubeşte şi-n toamnă/ iubeşte şi-n iarnă spunea/ doar astfel poţi ţine pustiul departe”.

Ce mi se pare original la autor este acest mod de a nu refuza proiecţiile nopţii, de a-şi asculta spaimele, deruta, înstrăinarea, cauzată de pierderea figurii tutelare a tatălui („Sinele trăit ca proiecţie asupra părinţilor” cu termenii unui psihanalist contemporan pe linia lui C. G. Jung), de a tinde spre o conştiinţă mai largă, post-traumatică. De unde un proces de individuare, de realcătuire lirică a unei corecte, mai precis spus echilibrate, relaţionări dintre eu şi lume. Simbolurile poetice din acest volum au, veţi constata, un dinamism aparte, sunt cultivate totuşi cu sobrietate. Ele sunt cele care ne reconectează la starea de echilibru interior. Operaţiunea de vindecare prin confruntare cu iezmele nopţii: „nu lăsa doamne spaimele afară din vis”, un vers evident emblematic, dar mai ales cea de limpezire a eului („neinflaţionist”), prin poezie, îi reuşeşte lui Ioan Cioba.

© 2007 Revista Ramuri