Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Grecii, comunismul și românii (I)

        de Mihai Ghițulescu

Apostolos Patelakis e o mare figură. Eşti tentat să zici că e româno-grec/ greco-român. De fapt, nu e vorba de vreun metisaj cultural. Omul e român întreg şi grec întreg (ordinea nu contează). Născut la Craiova, în 1951, din părinţi emigranţi politici greci, şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi studenţia aici. A devenit profesor de istorie în învăţământul socialist românesc (mai întâi, într-un sat din Maramureş, apoi la Braşov), dar, cum a avut ocazia, s-a „repatriat”. Din 1979, trăieşte la Salonic. În a doua parte a vieţii, a fost profesor de română la Şcoala de Limbi Balcanice a Institutului de Studii Balcanice din Salonic, a pregătit viitori studenţi în România, a tradus diverse pentru diverşi (până la nivel de şef de stat). Nu exagerez dacă spun că relaţiile greco-române au devenit profesia sa. E suficient să îl surprinzi o dată în exerciţiul funcţiunii pentru a-ţi da seama că e mult mai mult decât un translator de vorbe dintr-o limbă în alta. E un releu între cele două culturi (în sensul cel mai larg).

Văzându-l adesea în România, mi s-a părut mereu că poartă cu sine un microunivers, o mulţime de istorii încâlcite din care trage mereu câte un fir pentru a-l arăta celorlalţi. E singurul om care mi-a dat impresia că s-ar putea să nu încapă într-o cameră, într-o maşină sau într-un avion, din cauza bagajului imaterial. Văzându-l la Salonic, mi s-a părut un mic demiurg pierdut în mulţime, unul care ştie toate detaliile unui mecanism uriaş şi complicat şi, prin manevre mărunte, îi reglează mersul. Dar nu despre Apostol e vorba aici, ci despre cartea sa. Istoric de formaţie, nu putea să nu fie preocupat de problema emigraţiei greceşti de la sfârşitul anilor ’40. Trebuia să îşi clarifice cumva istoria din spatele biografiei sale. A parcurs multă bibliografie în greacă şi în română, a căutat documente şi mărturii. A scris studii şi a susţinut comunicări pe această temă. L-am auzit de multe ori spunând „când o să apară cartea mea...”, dar recunosc că nu mă gândeam la ea... O simţeam îndepărtată, poate imposibilă. Deci, deşi prevenit, am fost surprins să aflu că e gata.

Uitându-mă peste cuprins, mi-am adus aminte de o altă vorbă a autorului: „Ca să înţelegi asta, trebuie să îţi mai spun că...”. Lucrarea are în centru emigraţia grecească în România, dar aceasta e precedată de capitole consistente despre Grecia în Al Doilea Război şi despre Războiul Civil din 1946-1949, „prima confruntare armată a celor două blocuri în spaţiul european” (p. 127), căreia istoriografia internaţională îi dă încă prea puţină atenţie, iar cea românească, aproape deloc.

Materia e prezentată sintetic astfel încât să fie înţeleasă de cititorul român neiniţiat (chiar dacă istoric de meserie). Despre ediţia în limba greacă (în lucru) ştiu că va arăta altfel, trebuind să fie pe înţelesul cititorului grec neiniţiat. Se vede că originile „războiului fratricid” se află în chiar războiul de eliberare naţională. În anii de ocupaţie (1941-1945), diversele mişcări de rezistenţă au luptat împotriva „cotropitorilor” (italieni, germani, bulgari), dar şi unele împotriva altora, pentru preluarea puterii postbelice. Avem, de o parte, organizaţiile controlate de comunişti (Partidul Comunist Grec, PCG), coaliţia politică EAM (Frontul Naţional de Eliberare) şi braţul său armat ELAS (Armata Populară Greacă de Eliberare), iar de cealaltă, grupările necomuniste, mai mici, dar susţinute de aliaţii englezi. Acestea din urmă, dreapta, s-au impus în 1945 şi au trecut la represalii. „Teroarea alb㔠a luat locul „terorii roşii”. Teama de instaurarea comunismului în Grecia era mare în tabăra occidentalilor şi pe bună dreptate, căci oamenii PCG doreau să preia puterea cu orice preţ, chiar dac㠄tătucul” Stalin, într-o primă fază, i-a descurajat, dată fiind înţelegerea cu Churchill. Drumul spre războiul civil era deschis. Între 1946 şi 1949 s-au purtat lupte sângeroase între armata regulată a guvernului de la Atena şi armata de partizani (Armata Democrată Greacă, ADG), care, din decembrie 1947, a avut în spate şi un Guvern Democrat Provizoriu (GDP), nerecunoscut oficial de nimeni. Legitimiştii (numiţi de adversari „monarho-fascişti”) au fost susţinuţi masiv de englezi şi apoi de americani (doctrina Truman). „Democraţii” au primit sprijin – destul de consistent, dar nu fără ezitări – din partea tuturor statelor comuniste sau în curs de comunizare. Românii, de exemplu, au fost singurii care au trimis combustibil, pe lângă alimente, medicamente, armament ş.a. În 1949, după ruptura sovieto-iugoslavă, comuniştii au primit lovitura decisivă şi au fost obligaţi să se retragă în Albania, fiind apoi răspândiţi în tot Estul comunist, până la Taşkent, în Asia Centrală. Nu au plecat doar partizani (precum părinţii autorului), ci o mulţime de „victime colaterale”, care se temeau de represalii. Au fost femei, bătrâni, bolnavi, răniţi, „ciobani cu oile lor care au fost împinşi de partizani” (p. 180) şi, mai ales, copii (cei dintâi mutaţi şi care reprezintă un caz special).

E greu, ca istoric, să scrii „la rece” despre evenimente cu mare încărcătură personală. Când părinţii tăi au fost partizani şi când povestirile lor „constituiau zestrea socială a familiei” (p. 14), cum să te raportezi la comunişti? Apostolos Patelakis nu are idealisme – dacă le-a avut, i-au trecut prin studiu. Ca patriot grec şi român, îi prezintă într-o lumină favorabilă doar ca luptători pentru eliberarea ţării. Dincolo de asta, apare critica: Partidul Comunist Grec, condus de Nikos Zachariadis, a funcţionat şi a acţionat în stilul clasic stalinist. Idealurile clamate au contrastat cu metodele şi cu rezultatele. Iată ce scrie despre colonia de la Buljkes (Voivodina), unde în perioada 1945-1949 au trăit câteva mii de partizani (rezervă pentru războiul civil): „Într-un astfel de experiment, cum era cel de la Buljkes, unde s-a încercat aplicarea principiilor comuniste, adică crearea unei societăţi fără clase sociale, nu era posibil să nu se constate şi unele inegalităţi, diferenţieri şi nemulţumiri. Celor nemulţumiţi, celor care au îndrăznit să se opună conducerii, li s-a aplicat un regim greu de crezut pentru un partid comunist (aşa cum şi-l imaginau ei).” (p. 99); „Comuniştii greci, fără nicio opoziţie şi intervenţie, n-au reuşit să creeze acea societate pentru care militau şi luptau, ceea ce i-a dezamăgit pe foarte mulţi comunişti, dar, cu toate acestea, după ce s-au întors în Grecia au luptat eroic în cadrul războiului civil” (p. 100). Autorul reuşeşte să rămână echilibrat, constatând c㠄în societatea elenă războiul civil este abordat în funcţie de orientarea politică a fiecăruia” şi c㠄fiecare nouă lucrare stârneşte polemici şi controverse” (p. 102). Sunt curios cum va fi receptată aceasta... Mi-l imaginez deja pe Apostolos Patelakis, povestind, cu un zâmbet uşor, ce s-a spus despre cartea lui.

După cum scriam, primii dislocaţi au fost copiii, încă din aprilie 1948, în cadrul unei curse pentru evacuarea lor din zonele de conflict: comuniştii îi duceau în ţările vecine, iar guvernul, cu implicarea masivă a Reginei Frederika, în Pelopones. Fiecare încerca să preia copiii înaintea adversarilor, considerând că manevrele proprii sunt de „salvare”, iar ale celorlalţi, de „răpire”. În România au ajuns cei mai mulţi copii (5.664, majoritatea cu vârste în 7 şi 13 ani), fiind internaţi iniţial în 12 colonii (Sinaia, Călimăneşti, Arad, Cluj, Oradea, Blaj ş.a.), unde s-au depus eforturi pentru asigurarea hranei, îngrijirii medicale, educaţiei (la început doar în greacă, iar după ce înfrângerea partizanilor a fost clară, şi în română). Dintre aceşti copii, unii au fost mutaţi apoi în alte „democraţii populare”, dar destui au rămas în România, continuându-şi studiile şi integrându-se în societate. Trebuie menţionat că, spre finalul războiului civil, în ianuarie-februarie 1949, autorităţile române (spre deosebire de cele cehoslovace, de exemplu) au permis recrutarea a 400 de adolescenţi şi trimiterea lor la luptă (p. 209).

Următorul val de imigranţi l-au reprezentat răniţii şi bolnavii, internaţi în principal în spitale din Bucureşti şi Sinaia şi, în cazurile unor afecţiuni speciale, în diverse sanatorii din ţară. Abia al treilea val l-au reprezentat partizanii şi bătrânii.

Mai pe larg despre viaţa imigranţilor grecilor în România, de-a lungul a mai bine de trei decenii, vom vorbi în numărul viitor. Deocamdată, precizăm doar că, de la sosirea lor până azi, Apostolos Patelakis a identificat cinci perioade (în funcţie în principal de atitudinea autorităţilor de la Atena şi Bucureşti faţă de ei): 1948-1956, 1957-1967, 1967-1974, 1974-1982, 1982- prezent.

O întreagă istorie, cvasi-necunoscută, a Greciei din interiorul României!

© 2007 Revista Ramuri