Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Liviu Ioan Stoiciu

Romantic

În aşteptarea ta, îmi cresc urechile

alarmant. Ce romantic!

Mai vii o dată? Dacă mă mai concentrez un pic, aud

susurul apelor subterane şi văd, de la Bucureşti

până pe celălalt mal al zilei, unde

îmi faci tu cu mâna, goală, fluturându-ţi rochia, când şi

când… Îmi e atât de dor de tine! Pe aici

mă plictisesc, porumbelul alb trimis de tine acum două

zile, cu bileţel, a vomat sânge. Ce ţi-a venit

să-l semnezi „Sfântul Duh”? Stau cu picioarele bine înfipte

în pământ tot timpul, să nu mă ia

vântul. Ce folos? În

aşteptarea ta m-a prins iar noaptea, am ieşit până

la urmă din propria-mi cochilie, am

ocolit biserica prin spate, mi-am făcut cruce când

am ajuns la gard – mi s-a părut

că ai venit şi am intrat în criză. În cimitir

era lună plină…

 

Nu-l doare capul

În fiecare zi, acelaşi necaz – nu ştie încotro să o ia,

ce să facă, n-are un plan sau o idee

care să-l scoată din acest mister. În lipsă de altceva,

citeşte. De jur împrejur, obscuritate,

amorţeală. Şi nimeni care să-l ajute… Nu mai aude nici

ciripitul păsărilor, nici de vreo

vărsare de sânge. Şi obişnuitul n-a devenit neobişnuit, nu

se poate resemna într-atât cu lenea, dar

nici nu se răzvrăteşte, nu-i spune nimeni că aşa e şi că

e normal să meditezi, să stai

într-o poziţie de espectativă, de plutire de la o vârstă,

să-ţi iei zborul – de ce nu? Chiar dacă

nu ţi-ai încheiat socotelile… Ţine, separat, binele şi răul

în borcane, din care se serveşte cu linguriţa.

Nu şi-a luat nici o măsură de siguranţă, lasă lucrurile să

curgă de la sine – mai e timp. „În acest

măreţ delir românesc”. Ce rost mai are acum să nege? Se

complace. Ar vrea să se bată pentru cel

mai mic fleac, dar nu-l mai interesează nimic, sincer.

Cuiburile de lavă dinlăuntrul lui stau liniştite.

I-ar plăcea să se regăsească bucuros

în el însuşi, dar nu vrea să provoace un cutremur. În

ciuda simplităţii lui extreme şi a

caracterului inepuizabil al procesului cosmic de schimbare

în care e implicat… Nu înţelege exact. „Fiecare

lucru se petrece la timpul lui”.

Are o senzaţie de gol. Obscuritatea are mai mult un rol

psihologic. Slăbeşte un kil

într-o zi, într-altă zi pune kilul la loc, se miră

că nu-l doare capul. Altfel,

n-are decât rezultate contradictorii. În condiţii

normale de luminozitate se

ridică de la pământ o jumătate de metru şi cade,

depinde de ceea ce gândeşte sau de ceea ce citeşte, degeaba

e avertizat: „Vedeţi ca nu cumva să fie cineva

care să vă jefuiască prin filozofie şi prin deşartă amăgire”…

O mişcare foarte bizară, într-adevăr, care nu

poate fi atribuită unui fenomen natural cunoscut, îşi notează

el – cu ziua, luna, anul, ora; şi că a căzut în

picioare, natural,

a avut mari emoţii, i s-a tăiat respiraţia.

În fiecare zi, acelaşi necaz…

 

 

Gust sărat

Acolo va fi cu adevărat plânsul şi va fi scrâşnirea

dinţilor, nu aici… Pe

plajă, la mare, doi prieteni întinşi pe spate

pe rogojini, privind cerul albastru, fără nouri. Unul din

ei nu mai are nici un motiv să continue –

viaţa are gust sărat pentru mine, mă voi întoarce de unde

am plecat, se va deschide un nou ciclu,

m-am plictisit să mă risipesc atâta, e rândul altora să iasă

din anonimat, să iubească, să se amăgeasc㠖

„ziua aceea va veni ca un laţ”.

Să vină o dată, să scap de mine… Nu-ţi fă iluzii, ce

altceva? Ştii urmarea: te vei afunda în

întunericul de afară, fără margini şi nu-ţi vei aminti,

nu-ţi vei mai regăsi locul în ordinea

generală a lucrurilor.

 

 

Pur şi simplu

Mă privesc de sus, n-am cuvinte. Singur, urc muntele –

nimic metafizic, nu întâlnesc nici

la dus, nici la întoarcere pe nimeni pe traseu, mi se rupe

inima, e atâta pace, intru până la glezne în

stratul de frunze şi mă gândesc la mine ca la ultimul om.

Ar fi extraordinar dacă aş ajunge, din senin, într-o

altă lume, într-un alt context, altă

conjunctură, chiar dacă n-aş scăpa nici acolo de griji. Mă

opresc de câte ori aud un geamăt, iniţial am

crezut că sunt urşi alergându-se, dar nu e decât vântul, se

freacă un copac de altul undeva

deasupra capului, că la atât mă duce mintea. Bietul de mine:

la Cabana Poiana Izvoarelor, pe 2 noiembrie,

beau o cană mare de ceai dulce,

un motan îmi cere de mâncare, n-am ce să-i dau, nici

ce să-i cumpăr de aici. Mă latră câinele

cabanierului, care taie lemne. Plec mai departe, pe creastă,

unde a fost graniţa, îmi îngheaţă mâinile,

curentul rece mă sufocă, poate

nu merit nici această bucurie. Îmi stă pe limbă să-mi exprim

cu voce tare această stare de bine, de neînţeles, mă

abţin însă: urlu numai pe dinlăuntru.

Mi-ar fi plăcut să nu fiu singur… Consemnez cu pixul,

pe loc, oprit pe margine, pe o hârtie scoasă din

buzunarul de la

spate al blugilor: aţi încercat vreodată aceeaşi senzaţie

ca mine vreodată? Înainte de a

se fi prăbuşit în prăpastie. Pur şi simplu.

 

Slavă cerului

Priveşte câinele alb, şchiop, echilibrul lui în mers, are

piciorul drept din faţă vătămat, săracul,

câinele întoarce capul, i se uită în ochi, brusc îi apar

în faţă colibe pe o plajă. Intră în peisaj,

sunt colibe cu cenuşa rece în vatr㠖 câinele vagabond o

latră, îşi revine la realitate. Îi aruncă

sandvişul din care mânca pe bancă, în parc. Are

ceva cu capul. Ce i se întâmplă?

Nimicuri, frivolităţi.

Câţi nu visează ca ea, la mizeria de odinioară ca la

un paradis. Mizeria de odinioară,

„când totul a fost pierdut şi singura salvare a rămas

mişcarea”. A uitat să-şi mai numere

bătăile inimii, cu mâna pe ceas, între timp a

alungat şi câinele şchiop. Slavă

cerului. Acum, noaptea, nu mai este deşteptată de frigul

cosmic.

 

 

Mai are de scris

Bani aruncaţi în vânt: peste noapte a plouat, acum

stă iar să plouă, şterg încă o zi din

jurnalul meu de concediu. Mă dor toate cărnurile. Aud

penitenţele şi gemetele unor

scriitori de altădată, scăpate din apa mării – e un lanţ

al suspinelor. Cărnurile mele au cotropit

întreaga staţiune Neptun de la Vila lui Ceauşescu până

la discoteca Paparazzi, sunt

bun de ciugulit. Dacă aş muri acum, staţiunea

asta ar muri de scârbă. Şi de milă.

Îmi pune picături în urechi. Înger păzitor. E

de o apatie tensionată:

e venin… Nu mai turna atât: e anestezic, se scurge

pe gât, intră în nisip. Îmi trag

nasul, înghit, înghit, briza mă umflă, îmi

dau drumul în gol, sunt bolnav copt, steagul negru de pe

plajă, arborat, îmi acoperă faţa, de ce faci

asta? E întors acasă, abătut, „ştii că n-ai voie să intri

în ap㔠– că mai are de scris…

© 2007 Revista Ramuri