Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Aiuritoare știre despre om

        de Stelian TĂBĂRAȘ

În orice caz, neverosimilă! Cum că omul ar fi seara mai scund cu doi-trei centimetri din cauza mersului biped de peste zi, din cauza tasării mușchilor, a cartilagiilor. Așa-i trebuie, cine-l obligă să trăiască... vertical? Iar voi, antropologilor (sau antropometrilor) acuma-mi veniți cu noutatea asta? Ce mama dracului ați păzit vreo zece milenii?

Tot știrea asta aiuritoare („—Ce înălțime aveți, domnule?” „—La ce oră anume, domnule?”) mai adaugă și că după umblătură, labele picioarelor ne sunt mai lățite (spre „lebădă” sau spre „gâscă?” ); de unde și simțim seara o imensă eliberare la descălțat... Și eu care înjurasem zilnic, an de an „și în proporție de masă”, pe românește, firmele „Dâmbobița”, „Clujeana”, „Dermata” și... Când, mai târziu, trecând eu pe pantofi Ted Lapidus sau Bally (iată, mă deconspir că afacerile îmi merg!), ar fi trebuit cineva să-mi traducă înjurăturile în limbile de origine ale faimoaselor firme: înjurături din fondul meu de rezistență, acumulate de pe la orfelinatele prin care am trecut.

La sfârșitul zilei, serii aceleia, când m-am decis brusc s-o sun pe Ioana – poate eram nevorbit, în ciuda atâtor discuții cu alții și cu mine însumi – deci, la sfârșitul zilei aceleia cred că eram cel mai scund Alexandru din toți Alexandrii, am fost eu, și cu tălpile cele mai late dintre toate tălpile mele. Sigur, mi-ar fi greu să le rememorez - chiar și în doi nu mi-a fost ușor.

— Alo? Ioana-Cumana? Te-aș ruga – nu te supăra... Vrei să-mi ții de urât în seara asta? Să ieși cu mine la un restaurant?

— Oo! Sigur, cum nu. Dar... cine mai vine? Se discută afaceri? Ca să știu cum mă îmbrac.

—Vom fi numai noi. Așa că... îmbracă-te lejer. (Îi spunea asta un ins deja cu labe „de lebădă”). Te iau la nouă cu un taxi din fața blocului.

Relația noastră se închegase destul de greu, cu mari întreruperi, și, cine știe, dacă n-aș fi luat-o cu mine în săptămâna aceea de sfârșit de mai, la Amara... Era extraordinară în proiectarea pe computer, ori eu tocmai aveam de semnat un contract de construcție în antrepriză. Pe un teren chiar pe malul lacului (cum l-o fi procurat, fire-ar al dracului) al unui învârtit, fost înainte pe la județeana de partid.

O poreclisem „Cumana”, atunci, la sfârșitul acelor două zile și două nopți cumplite când a apărut în visul meu, și nu doar în vis, groaznica arătare. Și până la lămuririle de azi, de la cimitir, crezusem că e doar o criză ontică - făcusem cincizeci de ani, o luam în mod cert pe aripa coborâtoare a curbei. De altfel, încă de la patruzeci de ani, o cărticică primită cadou („Bărbatul la patruzeci de ani”) mă zguduise abrupt chiar de la prima frază: „La patruzeci de ani, bărbatul coboară dintr-un tren rapid și se urcă într-unul personal...”

O poreclisem „Cumana” și pentru că numele „Ioana” nu-mi plăcea (așa se numise și sora mea cea nouă), dar și privindu-i chipul ținut de mine între palme, cum ții o cărticică de rugăciuni... O față prelungă, pomeți proeminenți, ochi oblici și cumva triunghiulari. De fapt, habar n-am cum vor fi arătat femeile cumanilor, n-am găsit nicăieri, nici măcar schițat de antropologi, vreum desen despre componenții acestui meteoric popor. (Citisem de curând un studiu despre „Kaganatele cumane din Moldova”, dar nici acolo nu era vreo ilustrație cu „chip de om”. Doar hărți). Dar, dacă e adevărat că ne-a rămas de la ei „deli orman” (pădure nebună!) atunci, ei, mie unuia îmi fac o impresie deosebită; auzi alăturare de cuvinte!

Atunci, cu un an și ceva în urmă, fusesem realmente basculat la poarta mea dintr-un taxi plin ochi. Pe locurile din spate stătusem eu, Ioana și dirigintele de șantier Pavelescu. Prin aburii alcoolului suit la cap abia observasem, în două rânduri, mâna grea a lui Pavelescu insistând pe genunchii împantalonați ai Ioanei, și mâna ei îndepărtând-o cu efort, aproape vehement. Să se fi (doar) jenat ea de mine – patronul lor, la urma urmei? Să se fi dat el bărbătuș din concurență masculină? Asta trebuie să fi fost. Fiindcă, altfel, dacă între ei doi ar fi fost ceva mai vechi, n-ar fi încercat el în local să aducă la masa noastră pe o „dătătoare din cur” de pe lângă orchestra restaurantului.

Doar că nu m-am prăbușit la deschiderea pe dinafară a ușii. Ieșise și Ioana, „cu picioarele înainte”; nu bănuiam că va rămâne cu mine, nici n-auzisem (mi s-a povestit mai târziu de către Marcu, ce stătuse în taxi „pe locul mortului”) cum Pavelescu, scăpându-i mâna Ioanei pe care o apucase strâns, i-a șuierat bădăran: „Treaba ta, dar îți spun eu că în seara asta o să rămâi neîncălecată!” Astea le-am aflat abia peste o lună. Nu-i nimic, niciodată nu e prea târziu să dai afară din serviciu un bădăran. Îl mai prinsesem și cu niște ciubucuri făcute altundeva cu oamenii mei, pontați și atunci ca pentru firma mea.

La poartă, Alexandru Moldoveanu fusese realmente basculat din taxi. Se lăsase sărbătorit prostește, de cine nu trebuie, unde nu trebuie, cu ce nu trebuie – o porcărie băută în cantități insuportabile. Îl convinsese Marcu – cel ce-i făcea contabilitatea. Îi venise greu să-l refuze, scotea foarte bine bilanțul anual, să nu îmbogățească statul ca să aibă alții de unde fura, dar nici să nu-l scoată nimeni aproape falit. („Bine, bine, domnule, atunci din ce te tot extinzi?”). Într-adevăr, se „extinsese” frumos, de la un început mai mult decât modest, cu un dozator de sucuri (italienii distribuiau pe atunci concentrate de kiwi și de portocale – azi n-ar mai pune nimeni gura pe așa ceva), la un dozator de înghețate și un chioșc pentru gogoși, la vânzări de biscuiți turcești („kremali – cum vor intelectualii”). Dacă nu i-ar fi fugit nevasta în Italia cu un importator de pixuri, poate că nici el, Alexandru, nu s-ar fi gândit la alte afaceri. Cu licența în sociologie nu mai era mare lucru de făcut după ’89. A intrat într-o combinație de afaceri imobiliare, apoi s-a separat. Au urmat construcțiile. Atunci a angajat-o pe Ioana, computeristă. Parcă o aude, în primele clipe: „Nu-mi cereți să fiu și foarte tânără, să am și un chip plăcut, și o îndelungată experiență? ” El nu știuse cum sunase textul dat de Marcu la „Anunțul telefonic”. I-a răspuns: „Păi, mai tânără de atât? Cât despre experiență, o să ai tot timpul în următorii vreo douăzeci și cinci de ani. Iar chipul plăcut... ei bine, azi e marți; eu marțea nu fac complimente”.

În seara aceea, la aniversare, și-a pus pentru prima oară problema dacă alții știu despre el că e singur...

„Și ce vor mai fi știind despre mine. Și oare Ioana, cât de singur mă crede?”

Eram desigur bârfit pe la birou, pe la barăci. Dar atunci, la încheierea serii insipide, nu mi-am pus problema cum a reușit Ioana, luându-mi cheile din mână, s-o descopere între ele (destul de multe) pe cea potrivită la intrarea principală, apoi pe cea de la apartament. Și înăuntru - cum a găsit imediat întrerupătorul, dormitorul. Unde m-am prăbușit în pat ca un copac, într-un somn imediat.

Foarte puțin îmi mai amintesc – poate doar am dedus – că ea m-a descălțat, mi-a pus pijamaua (ce jenant!), ca o infirmieră unui handicapat. Și obsedantul miros al unui ester cu gust de brad, de la porcăria aia de gin autohton, ce mi-a stăruit pe gât vreo câteva zile - și care avea să mă urmărească apoi, prin refuz, câțiva ani. Poate că dacă n-ar fi fost arătarea aia din vis (și nu doar), toate acestea ar fi fost azi uitate. După cum meritau.

În acea noapte mă mai trezisem în două rânduri cu dureri insuportabile în ceafă; stăteam ca un anesteziat, de frică să nu mă zgudui. Am văzut conturul Ioanei pe fotoliul dinspre ușa balconului, cred că ațipise și ea.

— Ți-e rău?

— Îngrozitor!

— Să-ți pun o compresă.

Mi-a pus-o, mi-a și vânturat-o după un timp, ca pe o rufă, s-o răcorească.

La a doua trezire aveam o senzație cumplită de vomă. Senzație ce se accelerează întotdeauna spre punctul culminant. Ca spre o mântuire.

— Vezi că în baie e un lighean...

A reușit să mi-l aducă în timp util, jetul a erupt iar și iar, până la „verdele fierii”. Eram plin de lacrimi și de salivă rece, lipicioasă. Totuși, cât Ioana a dus ligheanul la WC, spălându-l insistent, luciditatea mi-a mai revenit.

— Deschide ușa de la balcon. Să intre aer curat.

Rememora: nu mai știa cine descoperise „acum două zile” că ieri ar fi împlinit cincizeci și cinci de ani. Niciodată nu-și dorise sărbătorirea zilei de naștere, nici nu era prea sigur în ce dată s-a născut. Iar așa-zisele „aniversări” i se păreau nu doar triste, ci și evocări ale unui destin nedrept.

„L-am botezat Alexandru fiindcă era aproape de Sfântul Alexandru”, spusese maică-sa când îl lăsase în grijă unei familii de țărani din Mestecăniș, „pentru vreo două luni”, până „s-o mântui lumea de foamete pe la noi”. Așa că ziua de naștere n-a fost niciodată știută, doar aproximată. „Aproape de Sfântul Alexandru”. Dar dacă părinții lui or fi fost dintre cei care n-au adoptat noul calendar la 1919?

Altceva, alte lucruri esențiale, mama lui dintâi nu spusese. De pildă: anul, luna, ziua, comuna, din părinții cutare și cutare. Măcar cât să încropească un început de biografie.

În noua familie rămăsese numai cu vaca, târâtă de funie vreo trei săptămâni, pe cel mai lung drum parcurs în viața lui – chiar dacă mai târziu ajunsese dincolo de Cercul Polar, ba chiar și în America de Sud, și desigur prin toată Europa. Cu avionul, vaporul, trenul, helicopterul, pe cai și cămile... Vaca lăsată odată cu el avea să moară peste vreo câteva săptămâni; a plâns-o amarnic, pe ascuns; apoi ani de zile a avut insomnii în care o plângea - fusese ultima lui rudă pe care o văzuse. Și-o amintea în detaliu: ochii și genele lungi, mersul de colo-colo prin curte; nu se atingea de mâncarea ce i se oferea, frunze de răchită și de fag. Iarbă nu era, neam; seceta pârjolise tot și acolo în Mestecăniș. Pentru acel mers de schelet înfometat, pe care încă îl vedea aievea prin curte, nu găsise nici un cuvânt până la liceu, când, într-o proză a lui Agârbiceanu, citise despre o iapă slabă că mergea „scobâlțând”.

Refuzase să mănânce din carnea ei; noii părinți împărțiseră și prin vecini pârjoale și tocană. Oameni de treabă, nici ei, nici noii frați nu-i dăduseră niciodată de înțeles că e „în plus”, nu-i spuseseră niciodată ceva care să aibă înțeles de „veneticule”. Abia mai târziu pricepuse cum fusese secetă aproape doi ani la rând și cum goliseră rușii toate silozurile în care erau rezervele de stat.

Și totuși în România seceta n-a animalizat lumea. Citise mai târziu în „Jurnalul lui Hrușciov” – mai mare într-o vreme în Ucriana – că în alte părți existaseră și cazuri de canibalism. „Mâine îl tăiem pe Mișca și dăm de mâncare celorlalți”, spusese o femeie, devenită neom, secretarului Comitetului Unional de Partid al Ucrainei. În Mestecăniș se auzise doar de cazul unui copil prins de niște gospodari că sugea la o vacă, în pădure. Ca o secvență dintr-un film despre berberi.

Adormisem, în cele din urmă, în prezența Ioanei. Apucasem să-i spun să-și ia o pernă din debaraua din hol și să se odihnească și ea. N-a reacționat nicicum, dar la următoarea mea trezire era cu tălpile spre mine, întinsă alături.

Iar mi-a fost rău; acum traversam faza de învârtire a patului, a camerei. Știam din folclorul bețivilor că în asemenea situații e bine să-ți cobori un picior pe podea și să pui „frână de picior”. I-am binecuvântat: învârtirea s-a oprit. Poate că ar fi trebuit – cu toată sila – să iau o înghițitură de tărie. Tot bețivii născociseră celebra formulă de salut pentru asemenea cazuri: „Bună dimineața!” „Vodca taie greața!”

Dincolo, în somn. Ajunsese pe malul unei gârle mari, largi, însorite... Știa, cărțile de vise spun că dacă apa e limpede, înseamnă lacrimi. Aceea nu era adâncă, înfiorătoare; dar foarte sclipicioasă și mărunt ondulată, copiind relieful prundișului. Traversau încolo și încoace câțiva oameni, câteva femei. Tocmai voise să se descalțe și el, când auzi alături:

— Hei, omule, nu te grăbi să treci singur. Mai ai de făcut dincoace o faptă bună. Ți-oi fi și eu cândva de folos. Trece-mă și pe mine! Un bine în plus făcut dincoace, un rău mai puțin pe malul celălalt!

Întoarse capul, contrariat. Dumnezeule, vorbea un schelet viu: cu piele măslinie, întinsă pe niște oase analizabile bucată cu bucată. Cum nu-l văzuse la venire? Poate atenția îi fusese concentrată spre cele câteva femei traversând apa spre el: „frumoase toate și întrulpi/ cu rochii scurte până-n pulpi”. Sau poate că el nu fusese până în clipele acelea nici acolo, nici în altă parte... nici altcândva. Deloc!

Arătarea se afla în poziția șezând – părea o mumie din Peru, cu genunchii la gură, îmbrățișați. Mâinile și ele analizabile – vedeai os cu os, pubitusul, radiusul, „arșicele” de la încheieturi, falangele, falangetele ... Cum se întâmplă des în vise, fața i s-a amănunțit ultima. Ce pomeți, ce orbite, ce frunte! Și ce maxilare! Ținea gura întredeschisă, avea doi dinți sus și doi jos, așezați astfel că nu se vor întâlni niciodată. Chel, sută la sută; ba i se vedeau și încheieturile cutiei craniene, în zig-zag, ca niște fermoare pe sub piele...

Mesajul lui nu era rugăminte (de ce să se mintă?); era poruncă.

S-a apucat să-l ridice. Așa descâlcit se dovedea mai înalt cu un cap decât purtătorul: l-a luat în spate, ținându-l pe sub genunchi. Și ciolanele sale erau anatomice: rotule mari în comparație cu oasele. Labele picioarelor, late și lungi.

De ce o fi trebuit neapărat să „treacă”? Încotro se îndrepta, oare? De ce era rău malul pe care se afla? ( Hm! „Rău” și „mal” înseamnă același lucru).

Atârna mai greu decât se așteptase. Îl apăsa tare de tot cu tăișul palmei pe mărul lui Adam. S-a scuturat ca sub un sac greu, strânsoarea n-a slăbit. Pe la jumătatea gârlei îi zise:

— Dacă mă mai strângi așa, omule, te las în mijlocul apei!

— Îmi ești dator vândut! Trece-mă!

„Dator?” Există o mai mare obrăznicie a bătrânilor?

— Uite, du-mă la capătul de dincolo al drumului ce se vede.

Într-adevăr, se vedea un drum lung și plin de cotituri exagerate, ca un intestin. Simțea cum îl apasă pe gât și mai tare. Se sufoca.

— Dă-mi drumul! Și du-te dracului! Aaah! Aah!

L-a trezit Ioana, fie binecuvântată.

— Alexandre, ți-e foarte rău? Să chem o „Salvare”? Abia mai respiri.

— Nu. Răul era acolo, în coșmar.

Spaima l-a mai ținut treaz vreo douăzeci de minute. Îi strângea Ioanei, la subsioara stângă, laba piciorului drept. Talpa i se chircea cum fac tălpile păsărilor la atingere, reflex ca să nu cadă în somn de pe ramuri. Parcă sfințea locul de la subsuori, unde fusese genunchiul de os al arătării.

Dar, din păcate, adormi iar.

Din păcate adormise iar. Și se pomenise exact unde rămăsese, cu arătarea în spate. Însă nu-i mai văzuse chipul, era ca la reluarea secvenței unui film, exact acolo unde se rupsese. Același drum, nu se știe la a câta cotitură ajunseseră.

— Vezi, îi zise Arătarea presându-l pe gât și clavicule; credeai că faci ziua ta fără mine? Așteptam de cincizeci de ani să mă chemi.

Iar sufocări (gâfâieli și gemete, avea să povestească Ioana), dar și un:

— Să știi că dau cu tine de pământ. Lasă-mă dracului!

S-a trezit în horcăitul filtrului de cafea ( se descurcase Ioana!); zgomotul acela ce se aude ca o pregătire a gurii pentru scuipat.

— Să nu-mi pui zahăr.

Nu l-a auzit, însă cafeaua adusă era amară.

„Și tot citind un an din Jakob Popper/ Societatea cea deschisă o descopăr”.

Altfel spus, „a mai trecut o vreme” de la semicentenarul meu.

Am fost foarte ocupat, iar lipsa concediilor în cei vreo zece ani de când „mă privatizasem” crease un fel de astenie-angoasă, ca în orice treabă căreia nu-i vezi capătul. Poate nici scopul.

Începusem, iată, de un deceniu. Sindromul „Moara cu noroc” se instalase de la sine. Nu mă mai puteam opri – nici nu mai aveam dreptul moral, deja câteva zeci de oameni depindeau de firma mea. Pe urmă, în cazul meu, treburile nu mai aveau un singur capăt... Aveam lucrări în prima fază, sau pe la jumătate, sau în finisare.

Un moment obișnuit; aflu de vânzarea câtorva „picioare” de schelă metalică, a unor panouri de cofraj, a unei betoniere și a unui pikamer – și iată-mă aranjând plecarea acolo, pe Cioplea, la Predeal, la un tip care poate reușise (el) să se oprească, ori dădea faliment. Ei, vezi, astea sunt secretele unei afaceri: să iei cât mai multe „de ocazie”.

Aveam închiriate la Jilava câteva pogoane, le încercuisem cu plasă și sârmă ghimpată (noaptea angajam și un paznic) – un adevărat și necesar depozit. Acolo aveam eu întâlnire stabilită telefonic cu un proprietar de camion-platformă (uriaș, aveam să constat). Un tip ciudat, un fel de Che Guevara în mizerie.

Ioana trebuia să ducă înapoi autoturismul cu care venisem până acolo; eu preferam să merg în cabina neagră (pe căldura aia!), decât să-l tot aștept în urma mea pe șosea, la viteza lui de cincizeci kilometri pe oră.

Mă aștepta „cu spatele”, ținându-se crucificat de gardul meu de plasă, holbându-se la materialele stivuite înăuntru în fel și chip.

Parcă nici n-auzise salutul meu.

— Cât mai e un panou d-ăsta, de teco?

— Prețul de depozit nu-l știu. Astea le-am procurat de undeva... Nici nu cred că se mai fabrică. Se folosesc din metal, sau se fac din scânduri la fața locului.

— Aș avea și eu o rugăminte; da’ vă rog eu mult să nu vă supărați.

Eram obișnuit cu năravul: să mi se ceară bani înainte – „măcar o parte, pentru motorină”. Sau să fie renegociat prețul convenit inițial. Așa fac cei cărora le-ai admis prea ușor prețul propus de ei („Ce prost am fost, puteam să-i cer mai mult. Nici nu s-a tocmit...”)

— Spune, omule!

— Mai am pe cineva în cabină. M-a rugat cineva mult de tot să-l iau până la Bușteni. Cabina e de patru locuri...

Am mers spre cabină, intrând fiecare pe ușa lui. Clipă de irealitate! Ceva m-a pocnit în cap: pe banchetă, lipită de levierul pentru schimbat vitezele se afla ARĂTAREA... Monstrul din vis ce m-a sugrumat câteva nopți la rând. Aș fi vrut să mă dau jos, dar eram deja țintuit. Arătarea mi-a zâmbit... conspirativ. „Credeai că nu-s adevărat, neică Stavrache?” zâmbea exagerat cu cei patru dinți – ultimii. Avea de data asta pantaloni lungi, de doc, niște sandale imense lăsau să i se vadă degetele analizabile.

Șocul a fost teribil! Va să zică, nu fusese un coșmar determinat de nu știu ce astm cardiac în somn, de... la urma urmei, aburul de alcool din creier. Înseamnă că totul existase cu adevărat: gârla de traversat, oamenii din vad, serpentinele...

Trăsese spre el o servietă scorojită din piele de porc.

Șoferul (oare conspira cu hoașca asta antediluviană?) m-a scos din transa neagră.

— O luăm spre Târgoviște. Eu, de la Câmpina nu mai am dreptul la D.N.1. Pe Moroieni, peste Păduchiosul și ieșim la Sinaia.

Apoi, după o pauză:

— Luați din partea mea câte un „frigider al șoferului!” (Aflasem, așa se numeau buteliile de plastic, foste de Cola, acum puse cu apă la înghețat în congelator. Singurele care nu crapă din cauza gheții...)

Șoferul a mai îndrugat ceva despre condiția lui de revoluționar, cică ar fi făcut parte dintr-un grup ce urmărea asasinarea lui Ceaușescu. Cum ieșise el în „22” seara din pușcărie, cum a fost el după hardughia asta în Germania și n-a venit cu ea goală, a adus o tipografie primită gratis pentru P.M.B...

Abia pe culmea Păduchiosului, cam pe la releul acela de telefonie mobilă cu vârtelniță eoliană, a început să vorbească și „mumia” dintre noi. Timbrul, accentul celor spuse era acela din somn!

( „Fugi, dom’le! Sanchi!” )

Cred că, dacă m-aș fi uitat spre stânga, l-aș fi văzut făcându-mi cu ochiul.

Întreruptă din când în când de șofer, vorbăria lui din gât lăsa să se înțeleagă că „el e un om cu bani, dăștept”, că fiu-său va face ochii mari după ce el va închide ochii și va vedea testamentul cu o sută zece mii de dolari... „Am gândit să-i adun o sută, m-am rugat să am atâtea zile pentru asta, dar Cel de Sus mi-a mai lungit viața, așa că am mai adăugat zece mii...” Bani pe care îi învârtise chibzuit prin depozite bancare, prin schimburi dintr-un sens în altul – în valută, lei și iar în valută.

— Crezi că băiatul matale merită bafta asta? Ei, copiii ar trebui să facă ceva pentru noi. Pe noi ne ajung mai întâi neputințele. Alt ajutor nu găsim.

— Sunt și copiii de mai multe feluri...

A revenit liniștea în cabină, am reușit să mă liniștesc și eu, chiar să ignor prezența urâțeniei de lângă mine. Pe la Sinaia tot el a deschis gura:

— Până aici am mai venit. Atât. Mai ajunsesem! cu ani în urmă pe la Comarnic și satele din jur...

Surpriză! La Bușteni l-a rugat pe șofer să oprească unde o vedea „POLIȚIA”. Acolo, chiar a coborât și a intrat târându-și servieta lui borțoasă. Ne-am uitat uimiți unul la altul.

Între mine și Ioana chiar nu se petrecuse nimic atunci, „de ziua mea”. Aflând mai târziu vulgaritățile șuierate de Pavelescu Ioanei la coborârea din taxi, firește că l-am dat afară; dar față de Ioana intrasem într-un complex penibil. Știu, de fapt se petrecuse mult mai mult decât s-ar aștepta oricine, fuseseră devansate faze ce sunt de regulă ulterioare, târzii, camaraderești. Lucruri „semnate” atunci la plecarea ei de la mine prin neașteptatul gest de a-i lua, la ușă, capul între mâini și a o privi ca pe o carte de rugăciuni: tandru, credincios, „păgân”...

Atât de apropiați n-am mai fost apoi multă vreme. Până ce, în vara (sau primăvara?) următoare am luat-o în delegație cu mine la Amara, unde duceam tratative cu un proaspăt îmbogățit să-i execut o vilă sofisticată. Iar ea, Ioana, era ultrarapidă în calculul cubajelor – astfel apreciam cantitatea de materiale și muncă inclusă. Când e vorba de antrepriză nu te joci cu aproximările...

La vreo jumătate de oră după plecare mă sunase veselă (pedagogia adulților?):

— Știi că pe lângă un cerșetor de la Sfântul Gheorghe, unul de vârstă medie, slăbănog, bărbos – ca un sfânt – e aproape coadă la aruncatul bănuților în pălărie. Știi ce avea scris pe un cartonaș? „Ajutați un invalid intelectual, călcat de o bibliotecă!”

Iar seara, la Amara, sub un soare roșu ce asfințea obosit de câte văzuse și făcuse, pe nisipul plajei... Mai târziu aveam să și râdem, privind un cadastru al stațiunii și constatând că evenimentul se petrecuse... pe hotarul dintre două județe. „De ne-ar fi deranjat niscai polițiști, ne-am fi retras iute în celălalt județ. Unde n-au abilități...”

Aiuritoare știre despre om! Îi simt realismul acum, după două zile de alergătură, de stat în picioare pe la ghișee, prin cimitir...

Invitația găsită în cutia poștală seara, la întoarcerea de la Amara, a produs în mintea și sufletul meu adevărate transmutări, ca la metalele grele. A doua zi, adică ieri, la opt, eram la serviciul „Evidență” al Poliției.

Eram eu de la opt, dar „locotenentul Magheru”, cel ce fusese specificat că mă... așteaptă, a venit la nouă. S-a scuzat cu fraze șnur, recitându-mi-le (de câte ori vor fi fost spuse!) că secretarul „pune ora 8 pe orice invitație, și doar i-am spus...” Avea nevoie, totuși, de bunăvoința mea? Pe urmă și-a luat un aer ca de pregătire a unei șotii sau deținere a cine știe cărui mister; a scos dintr-un fișet metalic un dosar borțos legat în cruce, cu un șiret.

— Eu sunt aici succesorul locotenentului Buruiană la care ați lăsat acum cinci ani cererea pentru demersurile de căutare a părinților dumneavoastră, a fraților.... Buruiană nu mai e! ... Mi-a revenit mie misiunea și plăcerea...

Nici n-am mai ascultat restul frazei. Doar întrebarea lui:

— Vă aflați în aceeași situație ca la depunerea cererii? Ați mai aflat ceva între timp?

— Absolut nimic!

— Noi, da! A fost multă alergătură, corespondență internă, căutări prin depozite, printre documente de arhivă cu hârtia măcinată de vreme ori cu cerneală ștearsă. Personal am căpătat și o alergie la praf sau mucegai, nu știu, testele medicale n-au descoperit...

— Înțeleg, vă sunt recunoscător...

—Pe urmă, ați avut și un mare noroc. Pe drum, căutările dumneavoastră s-au ... întâlnit cu ale unui coleg de la Iași. Fiindcă tatăl dumneavoastră, decedat acum șase luni, făcuse și el demersuri să vă găsească. Sigur, o să mai aveți ceva alergătură. Aveți alt nume decât la naștere, ziua nașterii e 31 august, iar nu 30 cum scrie în duplicatul certificatului de naștere. Mai sunt și altele... Eu o să vă dau o „foaie de parcurs” cu toate umblările ce vă așteaptă. În realitate vă numeați... Alexandru Tărăboanță.

(Mi-am amintit de moldovenii care lucrau la mine, la șantier; ei ziceau „tărăboanță” roabei cu care cărau moloz).

Tot ce se păstrase de pe urma tatălui meu (!) încăpuse într-un plic mare, ros și soios, împachetat la rândul lui într-o folie de plastic și legat cu elastic. Mi-am luat o lupă. Înăuntru erau certificatele de deces – format vechi, necunoscut mie - ale mamei și fraților mei, toate eliberate într-o singură săptămână a lui noiembrie 1947. El, „tata”, apărea în plic printr-o foaie de eliberare dintr-un lagăr de prizonieri sovietic. Hârtia era în rusă și adăugită de mână în traducere românească. „Mă angajez să nu discut cu nimeni despre tratamentul din lagăr și despre condițiile de internare la Șantierul de Reconstrucție”. Din livretul lui militar am dedus că fusese luat sub arme în octombrie 1942. Când să fi fost făcută poza aceea, în drum, cu toată familia – copiii așezați descrescător ca țevile unui nai, cu el militar – sigur într-o permisie ? Lupa am îndreptat-o întâi spre mama: ce bine se ținea după nașterea a cinci copii! Aducea puțin cu Ioana... Apoi am cercetat îndelung copiii. Nu știu dacă eu fusesem ultimul sau penultimul. Parcă mai era unul mai mic. Sau mă înșel? Drumul dinainte de Mestecăniș, cu toate ale lui, mi s-a șters din memorie.... „Și, la urma urmei, ce importanță are să știu care din ei sunt eu?”

Așadar, „la Tribunal, birjar, la Tribunal!” Căci - cum glumisem adeseori cu Ioana, trecând prin fața clădirii - sus la Tribunal pe trepte/ multe lucruri sunt nedrepte/ dar mai sunt și ... unghiuri drepte!

— Ceva, totuși, vă pot oferi încă de acum, continuase locotenentul: iată poziția locului de veci unde a fost înmormântat tatăl dumneavoastră în februarie. Aici în București, la cimitirul Străulești. Fiindcă, rămas singur și pensionat, a venit să încerce mai îndeaproape să vă descopere...

(„Aici în București?” E posibil chiar să fi trecut unul pe lângă celălalt!)

Cu topografia cimitirului la mine, am plecat chiar în după amiaza acelei zile să-i caut mormântul. La poartă am luat niște flori de la o țigancă bătrână.

„Ce multă lume s-a mutat acolo!”

Nu mai fusesem de vreo opt ani, de la înmormântarea unui cunoscut scriitor. Ca orice cimitir mai nou, și-a păstrat o ordine a topografiei. Așa că am descoperit repede mormântul.

Nu știu dacă am îngenuncheat de voie... sau de uluială. Dintr-o fotografie „trecută în faianță” și aplicată pe o cruce de mozaic frecat mă privea conspirativ.... Arătarea din coșmar și din cabina camionului! Am lăsat florile la întâmplare, am mai citit odată anii nașterii și ai morții (1918-2004) și am ieșit gâfâind pe alei, în cele din urmă alergând. Istovit, m-am trântit pe banca florăresei de la poartă – tocmai o părăsise, lăsând în urmă flori veștejite, cozi tăiate și o baltă de la vărsarea găleților... „Doamne, la ce bun să aflăm despre noi că suntem noi. Cui folosește. Și dacă totuși aflăm, acești „noi” descoperiți nu au și ei nevoie de identificare? Cu cât sunt eu acum mai bogat? Locotenentul spunea că trebuie să trec și prin sat, la Ceplenița, nu departe de Târgu Frumos. Dar de ce, dacă frații sau surorile nu mai există?”

Acum, cu Ioana-Cumana, aici, la „Terasa Jariștei” de prin zona Barierei Vergului, rememorările sunt întrerupte de prezența ei: vie, adevărată.

Lui Alexandru, locotenentul îi mai „suflase” și alte vești: că e unicul moștenitor al unei depuneri de o sută zece mii de dolari și a unui teren cu „viță nobilă” („Iată-mi deci vița, e nobilă!”). Și că terenul fusese lăsat, „ca lumea”, în arendă, pe trei ani. („Peste un an contractul încetează”).

— Aveți deja de primit din arendă o importantă sumă.... Să nu vă pară glumă, domnule... Tărăboanță: Via e o valoare. E pe lângă zona Cotnarilor.

Pe urmă, tot ce s-a întâmplat a intrat în logica ... viței de vie. Ioana a cerut concediu medical pentru un avort („Amara aia n-ar fi fost atât de amară”), Alexandru i-a interzis. „Doi inși o să fim în stare să ne ocupăm de el, ce naiba. Cât despre viitorul lui... sau mă rog, al ei... îi fac de pe acum un depozit bancar de peste o sută de mii de dolari. Cu clauză. Și să-ți spun una bună: îi lăsăm și cele câteva hectare de viță de pe lângă Cotnari. Dar îl păcălim! Până la majorat... îi bem noi vinurile. Ne vor prinde bine... Știi cum e reclama? Vinuri de viață lungă!”

Ne-am ridicat, am ieșit. Era în București o noapte cu efemeride, păreau o ninsoare în jurul felinarelor. „Ar fi trebuit să ne bucurăm mai mult de clipă decât de... cine știe ce perioadă, deocamdată abstractă”. Ioana mi-a luat brațul până în parcul taximetrelor. Nu mi-a mai dat drumul până acasă.

Din volumul Week-end pe continent

(în curs de apariție la editura Cartea Românească)

© 2007 Revista Ramuri