| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Livia Moreanucine mai umblă pe-aici mai vine cineva mica mea colegă de şcoală cu părul scurt pe un pat de flori ea singură mai umblă pe la magazine pe la biserică s-a înnegrit rău stau pe bordură şi ea trece încet totul e ca-ntr-un somn de amiază câinele meu are acum o sută de ani câineşti mi se aşează pe genunchi îl legăn colega mea trece pentru a patra oară în maşina ei cu flori mă legăn singură ca-ntr-un somn de amiază iese vecinul meu fane ologul scuipă fir-ai al dracului de strigoi fir-ai tu al dracului se leagănă totul ca-ntr-un somn de amiază fane se uită la mine şi nu mă vede
fosta stradă poporului încearcă să nu mai treci pe aici uită benzinăria şi magazinul uită să mai fumezi târziu o să vină toamna şi vreau să mă odihnesc înainte să înceapă să se moară sunt chelăreasa acestui azil de bătrâni fosta stradă poporului închisă între două biserici două cruci de fier fiecare zi e o lungă plimbare între uşi păzite de câini scheletici o simplă verificare a celor ce se pregătesc să plece locul lor nu se dă nimănui nu se reciclează rămâne pentru o moarte mai mare încearcă să nu mai treci pe aici nu vei mai găsi nimic în curând va fi frig şi cele două cruci negre vor îngheţa îţi spun ţine-te departe de ele nu încerca să le pupi
ameţeala arborilor mi-a povestit atunci pentru prima dată despre orele petrecute în luminator iarna sub presiunea ceţii care bloca orice imagine care împiedica răsăritul soarelui draga mea îmi spunea draga mea iubito femeie urcam scările cu îndârjire îmi dezbrăcam paltonul înainte să urc şi îl lăsam acolo pe podea şi fiecare treaptă până la luminator era un chin şi în acelaşi timp era o treaptă şapte etaje şapte etaje livia urcam scările unui ziggurat şi aveam şi fizionomia preoţilor babilonieni şi ştiam că în acest timp afară ceaţa se făcea negură şi se făcea frig şi oamenilor li se făcea somn la şapte fix eram în luminator la şapte fix livia pe patul de la fereastră şi afară se făcea ger şi simţeam în nări ameţeala arborilor şi eu aproape simţeam în nări ameţeala arborilor
dincolo de ferestre e volbură e vânt păstrează-ţi hăinuţa curată ţi-am scos amigdalele la şase ani când vei creşte nu vei fuma nici vei da cu mătura prin casă vine un plâns urât dinspre oraş astă-seară e concert zice soră-mea se-mbracă se duce o privesc din pat sigur se-ncurcă în volbură zice hai pe scări să fumăm nu mă mai duc stăm amândouă vine un plâns urât dinspre ea zice mi s-a rupt rochia m-am împiedicat am mers două ore devenise mai rară am crezut că eram în stradă
intersecţiile acest somnambulism al tău această casă aceste intersecţii cu visul iepurelui îngropat sub pragul uşii de la intrare bătrânul nostru a rămas blocat la subsol între borcanele cu dulceaţă de grapefruit şi sticla de vin şi poate îl cauţi şi poate că nu îţi răspunde e momentul în care mi se face milă de tine somnul se pierde printre florile de gheaţă ale geamului iar mâinile mele încă fierbinţi îţi întind în faţa paşilor o cămaşă udă
ni se face frică de sânge trăim într-o casă cu ferestre mari pe care le luăm uneori drept mese de scris sau pe care cinăm în special primăvara când mamei îi revine culoarea în obraji şi începe să fiarbă boabe de enibahar pentru ceai sau să deschidă cutiile cu biscuiţi englezeşti suntem trei oameni în această casă ne ascundem unii altora semne sub cămăşile impecabile de bumbac muţi obsedaţi de amintirea nopţii în care pasărea cu aripi de lemn ne-a-nvăţat cum să ne-nchidem în noi peste noapte aerul din casă devine sticlos şi nouă ni se face frică de sânge de la un timp mi se pare că am început chiar să uităm să deschidem ferestrele |