© Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

2011: Începutul

După ce călugării părăsiseră mânăstirea Llanthony, cu sute de ani în urmă, complexul gotic-normand se prăbuşise încet, zidurile catedralei rămăseseră fără acoperiş, zidăria de piatră se acoperise de petice de licheni de culoarea muştarului, golaşe în faţa a secole de burniţă, picăturile de ploaie răpăind acolo unde altădată fusese altarul.

În spatele ruinelor se ridicau Black Mountains şi, în dimineaţa asta, o ceaţă groasă. Porni spre culme, ca şi cum ar fi intrat direct în nori, peste iarbă presărată cu ciulini, dincolo de oile care păşteau, în sus, pe colină. Ceaţa se disipă în timp ce urca, cizmele verzi de cauciuc scârţâiau, muşchii tălpilor ei măsurau riscul de a călca pe pietrele alunecoase, durerea din coapse era plăcută, ea tot mai slăbită, dar iuţea pasul.

În vârf, un vânt sălbatic a tras-o şi a împins-o, fluturându-i puloverul înnodat în talie. Platoul s-a lărgit, marginile dispărându-i din vedere, o potecă de calcar flancată de iarbă neagră şi ferigi întinse pe kilometri întregi era precum o şiră a spinării ce despărţea două naţiuni. În dreapta se întindea Anglia: un peisaj rural alcătuit din petice ca de quilt, mărginite de şiruri de garduri vii şi de copaci, fiecare câmp îngrădit şi arat. În stânga se afla Ţara Galilor: un amestec de verdeaţă sălbatică, ferme cu înfăţişare aspră şi păduri ce nu te invitau să intri în ele.

Razele soarelui au străpuns norii şi au luminat parţial pământul. Ea s-a oprit în lumină, a închis ochii, absorbind căldura. Când soarele strălucea – şi treceau zile întregi fără măcar să-l zărească – ea se grăbea să intre în zona luminată. Însă ploaia era cea care îi aducea cea mai mare încântare, şi o privea pe fereastra librăriei, în timp ce lumea amuţea, iar trotuarele erau goale. Nu picăturile slabe o bucurau, ci torentele – când picăturile de ploaie explodau pe frunze, înfundau burlanele, răpăiau pe acoperişul mansardei de la World’s End. Odată, într-o după-masă, un tunet făcut pe Fogg să i se taie respiraţia, deşi a mascat asta dând zgomotos pagina unei cărţi despre hoardele mongole.

– Furtunile sunt frumoase, a zis ea.

– Furtunile sunt ude.

– Hai, nu mai fi aşa speriat. Când natura face ceva puternic, ceva atât de dramatic, e interesant. Nu crezi?

– Şi un cutremur ţi se pare la fel de interesant?

– Păi, dacă ai putea doar să-l priveşti – închipuieşte-ţi – dacă nimeni n-ar avea de suferit şi nu s-ar distruge nici un lucru de valoare, atunci da, ar fi incredibil. Ca atunci când vezi poze cu lavă topită.

– Nu e nimic plăcut când lava topită vine drept spre tine.

– N-a venit niciodată drept spre mine.

– Nici spre mine, dacă e să fiu brutal de sincer.

Dincolo de pleoapele închise, simţi o întunecare. Soarele migrase către mlaştini. O picătură de ploaie îi izbi obrazul. Burniţa începu să cadă fără zgomot, vântul proiectând picăturile de ploaie în diagonale ce se îndreptau întâi într-o direcţie, apoi într-alta, ca nişte bancuri de peşti într-o masă agitată. Privi petele ude înmulţindu-se pe bluza ei; bumbacul i se lipi de sânii mici şi de pântec. La douăzeci de ani, ajunsese la concluzia că părţile trupului ei nu au nici o relevanţă pentru corpul în întregimea lui, ca şi cum ar fi trăit într-un recipient fără legătură cu ceea ce conţinea. Astăzi, când se zărise întâmplător, mai slabă ca odinioară, se gândise mai puţin la formă ca la timp, ce se făcea simţit prin incursiuni marcate de înăspriri. Se uită la cizmele de cauciuc pe firele ude de iarbă, cu privirea înceţoşată de picăturile de ploaie ce-i atârnau de sprâncene, tremurând la fiece pas.

O cioară zbură pe deasupra ei. Îi trebuie un trenci acelei ciori. Oare păsările nu sunt deranjate de ploaie? Paul ar fi ştiut. Însă nu avea voie să se gândească decât la acest loc şi la acest moment: la picioarele ce mărşăluiau. Trase aer în piept. Bucuria unor gânduri goale, ocupate exclusiv de simţuri. Dacă ar fi fost să scrie vreodată o carte (ceea ce nu-i trecuse niciodată prin cap), ar fi fost despre satisfacţia de a nu te gândi la nimic. Ce plicticoasă m-am făcut! Şi ce carte ar mai ieşi! Cel puţin, ar vindeca insomniacii.

Cărarea cobora prin păduri, traversa câmpurile ţăranilor şi un pârleaz, trecea pe lângă ruine. Înapoi în Fiat, îşi aruncă puloverul tricotat cu model pe bancheta din spate şi-şi potrivi oglinda retrovizoare, amuzată de imaginea piezişă a sinelui său ud ciuciulete. Drumul spre casă însemna douăzeci de minute de coborâre pe o şosea cu o singură bandă, şi degetele de la picioare strângându-i-se când după fiecare colţ apăreau camioane în trombă, iar ea vira spre gardurile vii pentru a le lăsa să treacă. Maşina ei era o drăcovenie ce te scutura bine, căreia îi lipseau amortizoarele, centurile de siguranţă şi un geam pe partea pasagerului, care era înlocuit cu o folie de plastic ce flutura furioasă în timp ce ea conducea. Prin găurile din podeaua ruginită zărea asfaltul alergând dedesubt.

Tooly opri în parcarea bisericii, şi vrăbiile – ce se băteau pe orezul aruncat la o nuntă din weekend – îşi luară zborul. Vreme de aproape doi ani locuise în sat, şi totuşi nu avea nici un prieten acolo. Prin părţile astea lumea era rezervată, ceea ce ei îi convenea de minune. Locul ăsta o lăsa să fie ea însăşi, şi ajunsese să-l îndrăgească. Vânzătorul de ziare, medicul satului, avocatul, şeful poliţiei, ucenicul măcelarului cu şorţ cu dungi roşii fumând pe bicicleta cu care făcea livrări. Prăvălia cu plăcinte şi cartofi prăjiţi de pe Unicorn Street, orologiul satului, monumentul dedicat „acelor fii din Caergenog care au căzut în Marele Război dintre 1914-1918“, cu o coroană de maci de plastic.

Pentru localnici, ea era doamna de la prăvălia de cărţi, pe care o vedeau plimbându-se pe potecile publice, un pic străină – era „de departe“, cum spuneau ei. În apărarea ei venea faptul că nu era englezoaică. Galezii erau mult mai preocupaţi de „englezi“, termen rostit tăios, ca atunci când discuţi despre nişte vecini care dau buzna în sufrageria ta într-o duminică; monopolizând prăjiturile şi conversaţia. Mai rău decât atât, limba engleză o înlocuise pe a lor, ale cărei cuvinte minunate încă mai puteau fi citite pe semnele de circulaţie – CERDDWYR EDRYCHWCH I’R CHWITH –, dar erau de nepronunţat pentru mulţi dintre galezi înşişi. Cel puţin, accentul lor fusese păstrat la loc de cinste în engleză, în care cuvintele erau articulate ca şi cum ar fi existat spaţii în-tre-toa-te-si-la-be-le.

Intră în magazin şi o porni în sus pe scară trecând de odăile de han, fiecare mobilată cu câte un pat, un baldachin şi o saltea umplută cu paie, fiecare comodă mirosind a lavandă. În bucătărie, duşumelele încă purtau urma unei plite acum dispărute, marcată de pete de culoare caramel. Baia conţinea o cadă cu picioare, iar WC-ul avea un colac de lemn şi apa se trăgea cu lanţ, iar rezervorul curgea.

În loc să stea într-una dintre odăile hanului, Tooly se instalase în mansardă. Dăduse afară păianjenii, aruncase mobila ruptă şi gramofonul, apoi frecase bine podeaua plină de aşchii şi ştersese ferestrele gen hublou până deveniseră transparente. Împinsese în sus pe scară o saltea dublă, pe care o pusese pe jos. Dormea sub grindă, şi dimineaţa avea nasul rece.

Cu hainele încă jilave de la drumeţie, se dezbrăcă şi rămase goală la fereastră, doar capul văzându-i-se din stradă. Prefera să nu aibă perdele, şi era prea sus să o poată spiona cineva. Pe podea hainele stăteau maldăre, plus o geantă de pânză de cort destul de mare ca în ea să încapă toate. Era tot ce avea. În ultimii zece ani, aruncase toate lucrurile de valoare.

Odată îmbrăcată, coborî în prăvălie, făcu monetarul, notă vânzările de ieri în computer (asta nu îi lua niciodată prea mult), întoarse tăbliţa cu DESCHIS/ ÎNCHIS şi încuie uşa de la intrare. Se deschidea la ora 10, dar ea venea întotdeauna mai devreme. Prin contrast, Fogg întârzia mereu.

– Prins în trafic, îi explica, lăsând să-i cadă un ziar împăturit de sub bărbie şi punând paharul de cappuccino pe tejgheaua barului. Casa lui era la patru minute de mers de World’s End, astfel încât „trafic“ însemna de fapt c-a fost coadă la Monna Lisa Café. Îşi făcuse un obicei din a veni în fiecare dimineaţă cu o băutură caldă şi un ziar rece. În fiecare zi cumpăra o altă publicaţie şi o citeau pe rând, iar după-masa discutau. Până atunci, sau cel puţin până la prânz, el încerca să-şi limiteze pălăvrăgeala, dispărând în spatele rafturilor, locul în care se afla putând fi ghicit după sorbiturile ce se auzeau dinspre Geografie sau Gândire politică.

Când dimineţile erau liniştite, cum era asta, ea citea despre cele mai noi hobby-uri ale sale, se uita peste cărţile recomandate de clienţi şi ştergea praful. Mai demult, punea nişte casete la casetofonul de pe teighea, aceeaşi muzică de care era dependentă de ani de zile. Însă acele casete nu mai erau. În urmă cu câteva săptămâni intrase un cuplu de bătrâni ţâfnoşi cu hanorace identice şi care semănau atât de tare unul cu altul, că era aproape imposibil să spui care fusese odată mirele şi care mireasa. Se plimbaseră prin prăvălie unul în urma altuia, după care se întorseseră la tejghea, de unde unul dintre ei adunase o mână de casete de-ale lui Tooly.

– Avem nevoie de ceva care să cânte în rulotă.

– Alea nu sunt de vânzare, a zis Fogg.

– Dar pot fi, a intervenit Tooly. În acel moment orice sursă de venit merita acceptată. Dar nu vreţi mai întâi să vedeţi ce conţin?

– Prefer muzica. Nu contează de ce fel e.

– Preferaţi muzica? Audiobook-urilor, vreţi să spuneţi?

– Prefer muzica conversaţiei.

Au stabilit împreună preţul de cincizeci de pence de casetă, iar perechea a numărat monedele în timp ce Tooly se uita la teancul de casete, cu titluri ca „Mix anul 2000 de D-Mac“. Fuseseră produse cu mulţi ani în urmă de către prietenul ei de pe vremea aceea, Duncan McGrory, şi includeau notiţe amănunţite cu markerul despre muzicieni (Fiona Apple, Lynyrd Skynyrd, Tori Amos, Bob Dylan, Creedence Clearwater Revival, Tom Waits), scrise cu litere tot mai mici pe măsură ce spaţiul se împuţina, cu asteriscuri după asteriscuri. Tooly regretase vânzarea chiar înainte să fie finalizată, dar refuza să-şi ia cuvântul înapoi. Asta fusese acum multe săptămâni. N-avea nici un rost să se mai gândească.

– Să punem radioul? l-a întrebat pe Fogg, dându-i înapoi un roman pe care i-l împrumutase el.

Fogg s-a dus la computer şi a căutat frecventa de transmitere live pentru Radio 4.

– Ţi-a plăcut cartea? a întrebat. Mie mi s-a părut o mare porcărie.

– Groaznică. Şi de ce mi-ai recomandat-o?

– A fost atât de groaznică încât m-am gândit: Trebuie neapărat s-o citească şi Tooly!

– Fogg, eşti singura persoană care recomandă o carte fiindcă nu i-a plăcut.

– Ia stai aşa.

El s-a făcut nevăzut, iar vocea i s-a auzit de undeva din spate, peste emisia radio.

– Dacă nu ţi-a plăcut cartea aia, a strigat, trebuie neapărat s-o încerci pe asta!

– E cu un extraterestru care cântă la saxofon? a întrebat ea. Fogg, dacă e vreun extraterestru care cântă la saxofon, sau la orice alt instrument, sau dacă există vreun suflet de extraterestru fără nici cea mai mică înclinaţie muzicală – dacă e vreun extraterestru, Fogg, te excomunic.

– E un pic cam dur, a zis el, întorcându-se cu o carte de buzunar.

– OK, nu te excomunic. Dar te întreb pentru ultima oară – extratereştri?

– Nici un extraterestru, a promis el, adaugând: S-ar putea să existe un orc.

– Există sau nu un orc?

– Există un orc.

Cea mai importantă calitate a lui Fogg ca angajat era capacitatea sa de a fi prezent în timp ce ea fugea să-şi ia un sandviş. În afară de asta, contribuia cu puţine lucruri ce puteau fi cuantificate. Însă ea n-ar fi vrut să continue fără el. World’s End nu făcea nici un ban, ceea ce însemna că ea îl plătea din economiile personale, o sumă mică, ce se tot împuţina. În câţiva ani, avea să intre în insolvenţă. Şi totuşi, ea îşi urmărea balanţa bancară cu nerăbdare, în aşteptarea momentului când avea să dea faliment. Era cea mai stabilă locuinţă pe care o cunoscuse, şi nu-şi putea reprima o dorinţă de-a o pierde.

O persoană ca Fogg era foarte diferită de ea, format cum era în mare parte de acest loc. Era în mod absolut de aici, din satul ăsta, un loc ce putea fi găsit pe Google Earth (ce-i mai plăcea să învârtă globul digital de la Paris la Caergenog, făcând zoom până la acoperişul prăvăliei). Continua să locuiască în sat, spunea, pentru că a sta aici era „la pičce de cea mai mică résistance“. Destul de urât din partea lui. Rămânea aici parţial din bun simţ, fiindcă familia lui avusese o vară devastatoare când el avea cincisprezece ani, şi fratele lui mai mare paralizase de la brâu în jos într-un accident de maşină, aventura tatălui său fusese descoperită prin intermediul unor plăţi făcute cu cardul la un hotel, mama lui suferise o cădere nervoasă. Tatăl plecase, iar familia nu-şi mai revenise, de atunci Fogg fiind cel care-i ţinea pe linia de plutire. Acum patru ani, fusese pe punctul să se însoare. Dar prietena lui plecase să facă teatru la Londra şi acolo cunoscuse un alt bărbat. Rămăseseră prieteni până când ea îi trimisese poze cu noul ei născut. „Când deschizi e-mailul cu poze de bebeluş, spusese Fogg, e ca şi cum prietenii tăi flutură din mâini a la revedere.“ El şi fosta iubită schimbau din când în când mesaje, ea îl invita să-i facă o vizită, el răspundea „Mi-ar făcea plăcere… când?, iar ei îi lua luni de zile să răspundă. El nici nu mai ştia cum mai arată ea; la profilul ei de Facebook era o poză cu un bebeluş.

Blocat în Caergenog, el îşi dezvoltase o viaţă imaginară paralelă, una în care îşi luase licenţa în literatură franceză la Universitatea Durham, un masterat la Cambridge, făcuse doi ani de cercetare la Paris, trăise într-o mansardă de pe Malul Stâng, sau, cum îi spunea el, „Malul de Vest“. Esenţial pentru persona sa era convingerea că Caergenog nu e un loc potrivit pentru el, că el şi prietenii lui sunt cu o clasă peste context, că orice obstacole sau nereuşite se datorau acestui loc retrograd. O zi pe lună, ajungea la serviciu într-o pasă proastă. În rest, era înduioşător de exuberant.

– Te simţi mai mult englez sau mai mult galez? l-a întrebat ea.

– Francez, a răspuns el. Dar tu? Tu te simţi franţuzoaică?

– De ce m-aş simţi? N-am nici o legătură cu Franţa.

– Atunci te simţi englezoaică?

– Nu sunt englezoaică.

– Dar galeză?

– Nu sunt nici galeză. Ştii asta, Fogg.

– Oamenii ca noi sunt ca un trib pierdut, a zis el gânditor. Să fiu brutal de sincer, n-avem nici tradiţie, nici vreun drept dobândit prin naştere. Fiecare dintre noi are un sâmbure de tristeţe, continuă, lipindu-şi lupa de ochi. Nu observăm tristeţea altuia decât în treacăt, ca o uşă la o cămăruţă dintr-o casă în care cei de afară nu au voie să intre.

– Eşti foarte poetic azi, Fogg.

– Şi nu apuci să arunci decât o privire fugară, urmă el, luând ironia ei, în mod greşit, drept încurajare. Un sâmbure de tristeţe, zise, mândru de expresia inventată, pe care o repetă pentru sine pe drumul către rafturile pe care le avea de organizat, Piraţi, Contrabandişti şi Revolte pe mare.

În jurul prânzului, sosi primul lor vizitator, un obişnuit al casei care nu putea fi numit client, pentru că se folosea de cărţile din World’s End doar pentru a se lămuri ce să-şi cumpere de pe internet. Era o activitate tot mai răspândită, practicanţii ei fiind deja uşor de identificat după faptul că îşi luau notiţe şi copiau ISBN-ul şi nu reuşeau niciodată să cumpere absolut nimic. Câţiva chiar consultau deschis preţurile de pe net pe smartphone-uri şi, cu mâna pe clanţa uşii, se lamentau cât de puţine prăvălii bune cu cărţi mai există. Tooly nu se înfuria: nu puteai opri un curent în creştere doar clătinând din deget, a reproş. Pentru ea, vânzarea de cărţi era o vocaţie în curs de dispariţie. Şi mai descurajator pentru ea era că volumele masive de pe aceste rafturi erau atât de rar deschise. Indiferent de ideile şi de valoarea lor, continuau să trăiască asemenea bătrânilor – într-o lume cu prea puţină răbdare de a-i asculta.

Dacă puţini veneau să cumpere, mulţi veneau să vândă. În ziua de azi, toată lumea voia să-şi golească rafturile. Întrebarea nu mai era cât le poate plăti pentru ele (mai mult simbolic), ci dacă mai avea loc. Printre domeniile care o interesau personal se aflau cărţile de bucate vintage, mai ales cele cu sfaturi demodate pentru tânăra gospodină, cum ar fi Mrs Beeton’s Book of Household Management (1861) sau Saucepans & the Single Girl (1965) de Jinx Morgan şi Judy Perry. Pusese de asemenea cap la cap o secţiune consistentă dedicată Zoologiei, adăugând istorii tragice despre bizoni, volume rare despre păsări rare, ediţii în format mare de fotografii din natură. Aşa cum făcea şi cu albumele pentru măsuţele de cafea, întâi cumpăra şi abia apoi se întreba unde să le pună.

Domnul Thomas a făcut prima achiziţie a zilei. Era un bărbat spre şaizeci de ani care avea o sumedenie de nepoţi vorbitori de galeză şi vizita World’s End o dată pe lună. Pe vremea când era el la şcoală, educaţia era văzută drept un motiv supărător de întârziere la slujba de la fermă – o atitudine ce produsese două tipuri de cetăţeni: cei care dispreţuiau învăţătura şi cei care aveau un mare respect pentru ea. Huw Thomas – cicatrice pe vârful nasului, cap ca o franzelă pusă vertical, mereu îmbrăcat în jachete tricotate de mână – se număra printre autodidacţii plini de respect. Însă nu era prea uşor de stârnit la vorbă, şi era refractar la tentativele ei de a iniţia o conversaţie, mulţumindu-se să stea la tejghea cu câte un volum în fiecare mână, ca un copil în faţa pupitrului bibliotecarei. (Ea nu reuşise să găsească nici o schemă anume în selecţiile lui. Astăzi, erau o istorie a Războiului Burilor şi Alice în ţara minunilor.)

– Aţi găsit tot ce-aţi dorit, domnule Thomas?

– Nu, mulţumesc.

– Vă pot ajuta să găsiţi ceva anume?

– Nu, mulţumesc.

– Vă aşteptăm şi data viitoare, domnule Thomas.

– Prea bine, atunci. Ar cam fi cazul să plec.

Clopoţelul de la uşă răsună în urma lui, o falsă senzaţie de calm înainte să dea iama înăuntru vreo zece elevi. Departe de a fi o haită sălbatică de cititori avizi, aceştia erau hoţi în devenire ce-şi testau talentele la şterpelit şi se uitau furiş în jur de parcă ei ar fi inventat această artă. Impresionant câte putea înghiţi un ghiozdan. Uneori îi lăsa să plece cu prada, dacă nu cumva o fostă pradă a grupului nu fusese descoperită într-o pubelă de pe Roberts Road, caz în care îi oprea pe inculpaţi la următoarea lor escapadă, adresându-le câteva vorbe discrete din uşă şi trimiţându-i la plimbare. Pe cei neruşinaţi – mereu erau câţiva – îi punea la punct cu nişte cuvinte bine alese. Un băiat obraznic dăduse un şut în uşă la plecare, arătându-i degetul în timp ce fugea cu spatele până când, în mod absolut reconfortant, căzuse cât era de lat într-o băltoacă.