Puţine sunt introducerile care, garantând atenţia imediată a auditoriului, ar putea concura cu cea care conţine cuvintele „am să vă spun o poveste”. Pe ea a mizat, în literatură, şi postmodernismul, care s-a jucat abundent cu această promisiune, re-folosind modelele narative alte tuturor epocilor precedente, creându-şi propriul stil pe baza unei perpetue disimulări. Pe ea se bazează acum picturile, colajele textile şi tapiseriile lui Relu şi Marijana Biţulescu. Ele vă vor spune, folosind limbajul plastic, o poveste care, deşi născută în zilele noastre, pare că vine dintr-un timp căruia nu-i poţi fixa sigur coordonatele cronologice sau stilistice. Având când un aer de odinioară, când o expresie modern-geometrică, se plasează, mai degrabă, în pura ficţiune. Nu mizează pe surpriza descoperirii, ci pe capacitatea noastră de a re-cunoaşte pattern-uri stilistice şi de a aprecia exerciţiul sinuos al reconstrucţiei prin deconstrucţie.

Pe la sfârşitul Evului Mediu, în Europa, tapiseriile aveau o largă răspândire. Create iniţial cu scopul prozaic de izolator termic, ele capătă din ce în ce mai mult o dimensiune decorativă şi devin etalare encomiastică a statutului social. Beneficiari înstăriţi, profitând de talentul unor desenatori renumiţi, comandă piese cu design complex, ţesute din fibre preţioase, care odată aşezate pe perete, încălzesc aspectul rece şi neprietenos al zidăriei, transfomând chiar şi o locuinţă de tranzit în home, sweet home. De fapt, în această perioadă, întreaga producţie artistică depindea în mare măsură de comanditari şi de finanţarea venită din partea câtorva mecena. Un artist, să zicem un pictor, nu era liber să-şi aleagă nici măcar subiectul lucrării. În realizarea operei, inspiraţia apărea în urma contractului, care prevedea tema, structura compoziţiei, identitatea şi numărul personajelor, de multe ori, chiar şi pigmenţii. Tema fiind construită de intelectualii ce exercitau funcţia de consilieri culturali ai principelui, pictorului îi revenea de obicei „libertatea” de a alege ornamentaţia, de a contribui personal la dimensiunea decorativă a operei.

Expoziţia de la Muzeul de Artă din Craiova aparţine însă unor artişti contemporani, iar ei, nelimitaţi şi neconstrânşi de vreo restricţie exterioară, au ales să acorde atributului decorativ momentul său de glorie, în care să se manifeste plenar, să cucerească tot spaţiul lucrării, chiar să se deghizeze glumeţ într-un personaj sau altul. L-au transformat în subiect al artei. Cele ce se numesc infante, menine, îngeri, sau Eva, nu sunt existenţe particulare, ci compoziţii care primesc trăsături şi un „aer” ce le face recognoscibile: crinoline şi dantele, franjuri cu clopoţei, coafuri elaborate, un măr. În rest, imaginile se ţes sau se compun, în combinaţie cu rama, cu aţa, cu vopseaua, acelaşi tip de personaj putându-se numi Divă, Infantă sau Art nouveau.

Arta este, printre altele, o formă de percepere a lumii. O lume modelată esenţial de scurgerea timpului. Dinamica sa inexorabilă este oglindită sub forma unui arhetipal duet masculin-feminin, în Odiseea lui Homer. Acelaşi prezent, două versiuni. Acelaşi moment, două trăiri diferite. Ulise se avântă, zice el, către casă, dar „zeii potrivnici” îi încurcă drumurile, pretext pentru a experimenta. Penelopa şade în iatac, promite că se va mărita cu altul, dar îl aşteaptă nesmintit pe soţ, încercând să păstreze viu universul conjugal şi coerenţa gospodăriei. Prezentul unuia nu pare să coincidă în niciun punct cu al celuilalt. Dar, cumva, firele ţesute pe urzeala războiului în timpul zilei sunt cele care par să determine urmele lăsate pe apa mărilor de corabia lui Ulise, iar destrămarea pânzei din timpul nopţii, pare, asemenea furtunii, să fie cea care zădărniceşte ajungerea acestuia la limanul corect. În mod paradoxal, abia când desăvârşeşte pânza rupturii, Ulise debarcă în Itaca pentru reintrarea în unison. Această divagaţie poate fi utilă pentru a descrie dialogul dintre Marijana şi Relu Biţulescu, pentru că, nu întâmplător, ei expun mereu împreună. Naraţiunea se desfăşoară pe două voci, este reflectată prin două priviri, construită în tehnici multiple, dar organizată ca o singură lume, a cărei unitate este dată de atmosfera inconfundabilă şi prietenoasă a spaţiului imaginat ca o ars combinatoria de forme, culori şi texturi, intrate într-o armonie domestică şi suavă. Traversând ramă după ramă, chipul pictat nu se lasă identificat cu niciun chip, dar este prins din când în când în ţesătura elaborat construită, pentru a fixa şi domoli în decor neliniştea unui spirit nehotărât.