Eugen Negrici este una dintre minţile strălucite ale hermeneuticii actuale, în sensul că realizăm, spre beneficiul nostru net, că există simbioza spirit al geometriei – spirit al fineţei, cu termenii celebri ai lui Pascal (esprit de géométrie – esprit de finesse). Conceptele, cărţile, cursurile şi intervenţiile publice, pe teme care ţin de ilustrarea şi apărarea autonomiei şi originalităţii gândirii, îi conferă profesorului Eugen Negrici un statut unic, pe care nu şi-l poate disputa cu nimeni altcineva, un profil de luptător creativ cu dogmele, prejudecăţile şi inerţiile.

Singurul său concurent, în această arenă a confruntării de idei, poate fi doar el însuşi, prin ceea ce va mai scrie de acum înainte, fără îndoială mereu reactiv, aşa cum ne-a obişnuit pe noi, generaţii întregi de studenţi şi cititori, întru debarasarea de reziduuri din vremurile în care gândirea era supravegheată şi ghidată, mai mult sau mai puţin vizibil. Primul aspect ce caracterizează întreaga operă a cărturarului Eugen Negrici, de la abordarea primilor noştri umanişti, Grigore Ureche, Miron Costin sau Antim Ivireanul, până la studiile consacrate expresivităţii involuntare sau literaturii contemporane, este impulsul de a rediscuta, din perspectiva sensibilităţii de azi, ierarhiile de ieri. Unele staturi, ni se spune, au fost transformate în statui, altele în idoli, şi această râvnă a falsificării istoriei s-ar cuveni să înceteze, în favoarea lucidităţii şi analizării la rece a unor mituri care ne pun, ca naţiune, în posturi favorizante. În ciuda problematizărilor incomode, dar mereu în termeni urbani şi subtili, cărţile profesorului au fost multiplu premiate de Uniunea Scriitorilor din România şi de alte foruri, academice sau de creaţie, fel de a spune că discutăm de un creator de şcoală critică, unul veritabil, a cărui carieră a început la Craiova, s-a concretizat, între altele, cu zeci de coordonări de teze de doctorat, şi a continuat, la fel de impetuos, la Universitatea din Bucureşti.

În faimoasa carte, de-acum, Iluziile literaturii române, titlu menit să declanşeze reacţii diverse, autorul simte nevoia să precizeze, cunoscându-şi bine publicul: „Nu aş dori ca acestei cărţi să i se atribuie intenţii denigratoare. Nădăjduiesc să se observe că obiectul analizelor este realitatea psihologică a unei literaturi care a trebuit să supravieţuiască în aerul toxic al unei istorii nenorocite”. Şi, de câte ori apare ocazia, faptele literare sunt plasate în contextul emergent, procedură care, urmată consecvent, indică ferm intenţia ştiinţifică şi nu vreun resort resentimentar sau, mai rău, revizionist. Astfel se justifică o chestionare insistentă a termenilor ce păreau absorbiţi definitiv de discursul mass-media şi al manualelor, cum ar fi „capodoperă” şi „clasici”, adoptate din credinţa convenabilă în perenitate şi stabilitate. În aceeaşi ordine de idei intră statutul cărţii în comunism – privilegiat, pentru unele producţii, adus la rangul de cult, un exemplu fiind Marin Preda – cu urmări dintre cele mai nefericite, dacă ne gândim numai la nostalgia înstăpânită astăzi peste o serioasă parte din cetăţeni după vremurile „în care se citea” şi se dădeau bătălii pentru achiziţionarea lui Nichita Stănescu, Octavian Paler, Eugen Barbu sau, să zicem, Fănuş Neagu.

Eugen Negrici contestă validitatea unor generice care, agitate de factori politici, au făcut mult rău peisajului creator şi anexelor sale: „Devenind un model, un ideal, clasicul stârneşte instinctul mimetic, favorizează standardizarea, clişeizarea şi conformismul şi, în cazul extrem, înlesneşte impunerea, în stil dogmatic, a imitării ca metodă. Exemplaritatea în artă nu uneori, ci de cele mai multe ori este nocivă”. Totuşi, criticul se grăbeşte să adauge, element recurent ce îl fereşte de posibila acuzaţie de radicalism, faptul că este de înţeles, la un popor mereu în căutarea albiei sale, apetitul pentru figuraţie care sugerează monumentalul şi durabilitatea, dăinuirea şi respectabilitatea. Toate vocabulele se explică psihologic şi istoric, traducând reflexele locuitorilor unei cetăţi asediate, doritori să iasă din timpul profan pentru a dobândi însemnele nobleţei atemporale prin bunuri spirituale, ca în scenariul antropologic trecut în liric de Arghezi într-un poem precum Testament. Devine instructiv când un profesor, şi nu un freelance writer, dă o istorie literară, pentru că-şi poate exploata experienţa didactică, care-i revelă legătura între creatorii de canon şi consumatorii lui: felul cum se scrie la examene diverse (de pildă, cel de admitere la Litere) despre Eminescu, paralizant de definitiv, are de ce să-i neliniştească pe specialiştii care se văd concuraţi şi, de regulă, învinşi, de către un generator paralel de tactici ale omologării, şi anume, unul al închiderii. Tendinţa unicizării şi slaba prezenţă în cursă a lucidităţii în raport cu mult mai simpatica exhibare a sentimentelor naţionale (vezi sintagma „poet naţional”) creează condiţiile în care se poate evidenţia caracterul atipic al literaturii noastre, ca şi lipsa ei de organicitate.

Dacă luăm în considerare începuturile noastre, sub semnul închegării târzii şi tensionate (discutăm de sindromul „zidului neisprăvit”, aşadar, de un soi de blestem al începutului continuu), anumite conjecturi nu mai par deloc exagerate: „De la naşterea ei, literatura română modernă a preluat temerile legate de fragilitatea fiinţei naţionale, preschimbându-le în temeri legate de fragilitatea fiinţei ei. Bolile, neîmplinirile, crizele de creştere au evoluat cam la fel şi sub presiunea aceloraşi factori perturbatori. Neliniştile, traumele, accidentele istorice, spaimele fiinţei naţionale au secretat toxine sau stimulenţi specifici care au înrâurit, neînchipuit de mult şi până în articulaţiile lui profunde, fenomenul literar românesc”.

Sinteze ale temelor „sensibile”, dense şi ispititoare ca scriitură, exacte ca un tom american şi expresive pe fiecare segment, aspru-încordate şi totuşi atât de înţelegătoare, Iluziile literaturii române, ca şi Literatura română sub comunism, ca şi Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii vor fi reţinute, foarte probabil, drept importante cărţi de atitudine din ultimele decenii, un bun public elaborat de om revoltat rafinat în cabinetul de lectură, care-şi plăteşte datoria etică pe care o resimţea faţă de sine şi faţă de studenţii săi. Şi faţă de confraţi.