Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tăcerile albe – liant între anima și animita

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Carla Guelfenbein este o cunoscută scriitoare şi scenaristă chiliană, specializată în genetica populaţiei (detaliul profesional nu este întâmplător) şi în design, cu o activitate notabilă în publicitate la BBDO şi editor de modă la revista Elle. Aceste pasiuni pentru detaliile care pun în evidenţă atitudinea şi circumstanţa definitorie o vor susţine în investigaţiile psihologice, în construirea romanescă a portretelor principale. Romanele sale, Reversul sufletului (2002), Femeia vieţii mele (2005), Restul e tăcere (2008), Înotând goale (2012) şi Cu tine în depărtare (2015), pentru care a primit Premiul Alfaguara, au fost traduse în cincisprezece limbi la cele mai prestigioase edituri din lume. Romanul Restul e tăcere a fost tradus din limba spaniolă de Lavinia Similaru, cea care îşi leagă astfel statutul de traducător de cele mai reprezentative scrieri romaneşti în limba spaniolă apreciate de critica literară internaţională. Romanul incită curiozitatea ab initio prin două citate reprezentative. Primul aparţine cunoscutului romancier J. M. Coetzee, cel care o defineşte pe autoare: „subtilă, vizionară şi plină de compasiune”. Al doilea citat este o contextualizare a titlului romanului, în fapt o reducţie simbolică a celebrei replici shakespeariene din piesa Hamlet: „Spune-i asta/ şi spune-i de-ntâmplările, mari, mici,/ ce-nrâurit-au… Restul e tăcere” (trad. de Dan Duţescu).

Conceput în două părţi denominate sugestiv, prima, Tăcere albă, tăcere neagră, a doua, Timpul, apa şi războiul, romanul Carlei Guelfenbein introduce lectorul într-o lume dominată de tristeţi nemărturisite, de destine la limita abandonului, având ca axă principală raportul semantic între anima (suflet) şi animita (în accepţiunea românească: troiţă ediculară ridicată în memoria celui decedat de moarte violentă chiar pe locul unde s-a produs tragedia). În aparenţă, povestirile personajelor, şi aici reperăm primul aspect al construcţiei narative, alternează prin vocile protagoniştilor, uneori fiind dificil să identifici personajul. Abia spre final se observă diferenţa grafică din titlul subcapitolului: simbolul genului masculin (o săgeată) pentru Tommy, o clepsidră pentru tatăl lui şi nişte valuri pentru Alma. Sunt personajele principale care îşi urmăresc destinul pe axa temporală trecut-prezent, toate fiind marcate de acelaşi sentiment al tristeţii: Tommy este un copil de 12 ani care înregistrează dialogurile celor din jur şi astfel află că mama sa nu a murit din cauza unui anevrism, ci s-a sinucis. Primele fraze ale romanului dezvăluie ţinta narativă, dar deschiderea fiind abruptă, nu le dai importanţa cuvenită. Te întorci însă la ele la finalul lecturii pentru a completa mesajul romanului: „Cuvintele sunt uneori aidoma săgeţilor. Se duc şi vin, rănind şi ucigând, ca în războaie” (p. 9). Tăcerile negre, explică Tommy, sunt atunci când tatăl nu răspunde şi „e ca şi când cineva ar stinge lumina şi fiecare ar sta pe întuneric, pierdut în ungherul său. De aceea tăcerile lui tati sunt negre. Tăcerile albe sunt însă pline de lumin㔠(p. 57). Grafic, tăcerea neagră este reprezentată printr-un pătrat negru, tăcerea albă este un cerc alb.

Conotaţiile tristeţii conduc spre explicitarea noţiunilor de forţă divină, destin, hazard, viaţa având câte ceva din fiecare. Şi totuşi, sentimentul dominant este de tristeţe: tatăl, chirurgul, este marcat de moartea unui pacient, copil, în urma unei intervenţii pe cord şi a complicaţiilor survenite post-operatoriu. O boală de care a suferit propriul copil, salvat de la moarte, dar rămas cu o sensibilitate evidentă. Alma este a doua sa soţie, o fire optimistă în esenţă, dar urmărită de imaginile copilăriei şi ale mamei care se droga şi aducea amanţii acasă. Leo este amantul mamei, ulterior al Almei, ea aflând acest amănunt spre finalul romanului. Soledad este mama lui Tommy, cea care, supusă suferinţei psihice de a-şi vedea copilul la graniţa dintre viaţă şi moarte, va avea progresiv episoade de nebunie şi va sfârşi sinucigându-se. Toate aceste detalii ale destinelor marcate de tristeţi nemărturisite la vreme şi înregistrate pe MP3 de copilul de 12 ani vor constitui puzzle-ul poveştii de viaţă a adevăratului protagonist: Tommy. Va afla astfel adevărata tragedie a familiei, gestul suicidal al mamei, pentru care se simt vinovaţi toţi din cauza tăcerilor acumulatoare de tensiuni. Finalul este cu adevărat dramatic: Tommy se va sinucide în acelaşi loc unde se produsese şi tragedia mamei sale, nu înainte de a-i duce flori la mormânt şi a pune singura dovadă post-tragedie a existenţei sale în viaţa familiei: o fotografie. Gestul suicidal nu este un gest de disperare, ci un capăt de drum al firului de speranţă care se termină odată cu aflarea tuturor poveştilor din care se reconstituie viaţa. Iar viaţa este văzută ca fiind „o casă de ape”, sau trăită în acvariu, sau pe o insulă populată de o singură familie de alacalufi, care va alege să se sinucidă aruncându-se în mare.

Carla Guelfenbein experimentează naraţiunea la persoana I: toate personajele „vorbesc”, îşi amintesc, pun în comparaţie trecutul cu prezentul. Sunt frânturi de viaţă aşezate într-o polifonie, par un cor de voci ce îşi dau replici muzicale. Nimic nu este strident, tragediile sunt descrise succint din perspectivă rememorativă sau prin comparaţie trecut-prezent. Pare a fi un ecograf care radiografiază impulsurile emoţionale şi le transcrie ca amintiri.

Imaginea familie de alacalufi izolată pe insulă este una dintre imaginile simbol: toate personajele se simt izolate în „casa de ape”, în acvariu, în întuneric, Tommy care chiar resimte FDTN, adică Frica din Timpul Nopţii. În fapt, este frica de trecut, de retrăirea trecutului: Alma să n-o mai vadă pe mama sa drogându-se, John să nu şi-o mai amintească pe Soledad în episoadele de somnambulism sau nebunie, Tommy are frica fizică de întuneric şi şi-a inventat un prieten, motiv pentru care este asemănat cu mama sa, într-o evoluţie a bolii, ceea ce ar explica şi gestul suicidal din finalul romanului. Casa de ape sau casa de sticlă reprezintă simbolul trăirii sub lupa socialului, sufocaţi de propriile obsesii, cu destin limitat, fără perspectiva aşteptărilor. Tatăl lui Tommy a trăit dublu emoţiile negative: pentru Soledad („I-am resimţit inconştienţa, intensitatea bolnăvicioasă cu care trăia, care au sfârşit prin a o ucide. I-am blestemat lipsa de voinţă. Viaţa lui Tommy şi a mea aveau să fie întunecate de umbra ei” (p. 151) şi pentru moartea fiului său.

Resortul emoţional este explicitat sugestiv: „Ranchiuna are o energie şi o limpezime de care amărăciunea e lipsită, de aceea am persistat în ea. Răzbunare, ranchiună? Mă simt copleşit de o tristeţe atât de profundă, că îmi vine să plâng” (p. 151). Tristeţea este sentimentul dominant, este cea care generează barierele de comunicare între protagonişti, de unde şi tendinţa de izolare şi de a sfârşi prin desprindere de viaţă (prin gest suicidal, prin droguri sau prin tăceri negre).

În fapt, toate personajele sunt izolate în propriile poveşti de viaţă. Trăiesc dublu: într-o realitate interioară populată de obsesii, frustrări, drame personale sau ca martori ai unor drame, şi o realitate exterioară, care îi reuneşte fără a avea forţa de persuadare pentru a-i scoate din universul tenebrelor interioare. Este o permanentă schimbare de cadru, de la interior la exterior, o pendulare care are la orizont parabola frasinului: „Frasinul nu este orice copac, este nici mai mult, nici mai puţin decât «Copacul lumii». Maná mi-a povestit că frasinul creşte în centrul cosmosului şi că produce o rouă atât de dulce, încât albinele o transformă în miere. Problema e că sub pământul lui trăieşte un dragon care se hrăneşte cu cadavre şi îi muşcă rădăcinile ca să-l doboare” (p. 135). Şi adaugă înregistrându-şi vocea: „La fel ca frasinul, mama avea un dragon în rădăcini şi, oricât a luptat să-l învingă, dragonul a sfârşit prin a câştiga bătălia cu ea”.

Pe locul unde se desprinde sufletul de această lume se ridică o animita, căsuţa troiţă în memoria celui decedat. Casa de piatră nu va mai fi distrusă de dragon, pentru că nu are anima, ci este doar animita (materie, şi nu spirit). Vocea copilului răzbate prin grila de receptare a lumii: privirea sa. Înălţimea, asemenea timpului, scoate în evidenţă ceea ce este mai drag. De aceea, momentele existenţiale importante se petrec între cer şi pământ, între disperare, tristeţe şi speranţă. Alma (în trad. suflet), a doua soţie a chirurgului, este liantul între lumi: „Tu eşti firul pe care mi l-a lăsat Tommy ca să ies din labirint, pentru că singur nu pot. Îţi aminteşti?” Îl salvase din labirint după moartea lui Soledad, acum trebuia să îl salveze după moartea lui Tommy, pentru că Tommy, copilul de 12 ani, intuise cine poate domina forţa dragonului de la rădăcina copacului lumii. Sunt cuvintele din finalul romanului care, asociate ce cele de la început, dau sensul tăcerilor, pentru că uneori „cuvintele sunt asemenea săgeţilor. Se duc şi vin, rănind şi ucigând, ca în războaie”.

Funcţia simbolică şi semnificaţia producţiilor psihice (obsesii, vise) produc conexiuni de sens ascunse (A. Görres, Methoden und Erfahrungen der Psychoanalyse, München, Boston, 1958, p. 34), pe care Carla Guelfenbein le sugerează prin micro-tablouri redate la persoana I, ceea ce susţine investigaţia perspectivei subiective a receptării lumii exterioare prin grila emoţiilor potenţate de tragediile interioare. Traducerea nuanţată a textului realizată de Lavinia Similaru contribuie esenţial la potenţarea receptării romanului ca o scriere cu ţintă emoţională.

Rămâne pe fundal imaginea animitei, ca o umbră asupra animei, un final predestinat dincolo de tăcerile negre. Animita este chiar imaginea tăcerii albe.

Nr. 06 / 2017
Premiile revistei Convorbiri literare

Eugen Negrici, Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Elogiu creativității
de Gabriel Coșoveanu

Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

A cîștiga singurătatea veritabilă (3)
de Gheorghe Grigurcu

Toscana din Ierusalim
de Adrian Popescu

Pavlik Morozov sau Inimă rece
de Nicolae Prelipceanu

Grecii, comunismul și românii (II)
de Mihai Ghițulescu

Cine face îngerul face și bestia
de Nicolae Panea

Festivalul Internațional de Literatur㠄Tudor Arghezi“ – ediția a XXXVII-a

O parabolă pentru România deceniilor din urmă
de Ştefan Vlăduţescu

Poetul, „un fericit în nefericirea“ sa
de Silviu Gongonea

Formă deformată
de Aura Dogaru

Turnirul fără învingători
de Gabriel Nedelea

Vitalism postmodern
de Gabriela Gheorghișor

Colocviul Național al Revistelor de Cultură de la Arad

A șaptea ediție a Turnirului de Poezie al Uniunii Scriitorilor din România – Natură și cultură la Colibița, 10-13 mai 2017

Premiul Național pentru Proz㠄Ion Creangă”, Opera Omnia

Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga”, Opera Omnia

Premiile Uniunii Scriitorilor pentru anul 2016

Nominalizările la premiile Uniunii Scriitorilor pentru anul 2016

Despre poezia Carolinei Ilica
de Ion Pop

Poezie
de Valeriu Birlan

Poezie
de Radu Cange

Poezie
de Toma Grigorie

Poezie
de Constantin Oprică

Păcatele unui martir
de Haricleea Nicolau

Common people pe canapea
de Daniela Firescu

Dezastre și miracole
de Viorica Gligor

Tăcerile albe – liant între anima și animita
de Gabriela Rusu-Păsărin

La marginea apei
de Sara Gruen

Paul Gherasim: frumusețea precum aerul se respiră
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri