Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








De la capăt: Gabriel Chifu

        de Cristian Pătrăşconiu

Ce poate face un scriitor foarte bun cînd e la vârful său de formă, când ştie că, în proza pe care o scrie, poate face aproape orice vrea? Scrie, bunăoară, Ploaia de trei sute de zile, (încă) un roman excelent al unui scriitor polivalent cum este Gabriel Chifu.

Încep acest text aşa de abrupt şi fără nici o precauţie de ordin critic-rezervat pentru că nu am nevoie de vreuna: cel mai recent roman al domnului Chifu este o demonstraţie de forţă şi de rafinament literare şi, punctual, încă o dovadă relevantă a faptului că acest scriitor (nu doar un prozator de prima linie a literaturii noastre contemporane, ci şi un poet cu texte admirabile) ştie la detaliu şi la rigoare arta de a face vinul ales al literaturii. Dincolo de orice observaţii de natură critică (în sensul de analiză) sau hermeneutică privitoare la acest roman, cred că este de bună-cuviinţă să punctez, şi să invoc exemplul personal totodată, că lectura de plăcere/ lectura admirativă reprezintă una dintre modalităţile privilegiate prin care cineva se poate apropia de acest roman recentissim. Un roman complex, de altfel, cu mize mari, cu personaje puternice, cu intrigă limpede, cu o ţesătură de idei foarte provocatoare, care îl ţin foarte bine în structura sa de fineţe, cu verticală bine conturată, cu adîncimi care se ţin de cititor mult după ce lectura cărţii se va fi încheiat.

A propos de forma excelentă a unui foarte bun prozator: cele mai recente două romane semnate de Gabriel Chifu vin ca două lovituri puternice de tun pentru proza românească la zi. În dublu sens: pe de o parte, fiecare dintre ele sînt foarte puternice, iar sound-ul lor este distinct, complex, memorabil; pe de altă parte, cele două cărţi de proză amplă şi adîncă vin să onoreze această specie literară de greutate, probabil de cea mai mare greutate, de fapt. Punct şi de la capăt este, pînă acum, cronologic, penultimul. Şi, după el, cu o pauză de un an în materie de stat pe scaun înhămat la truda scrisului de proză de largă respiraţie (Punct şi de la capăt e terminat în prima zi a lui 2014), această distopie cu multe etaje şi straturi, Ploaia de trei sute de zile (roman început în ultimele zile ale lui 2014, mai precis în 27 decembrie). Cele două romane au, de altfel, multe vase comunicante între ele.

Romanul cel mai recent, a propos de hermeneutica numelor la care ne invită Gabriel Chifu şi în această carte (şi o face cu folos! – a propos, se poate scrie un studiu baban despre orizontul onomastic pe care îl propune dl Chifu în cărţile domniei sale, un studiu despre care sunt convins că, el singur, poate să dea direcţii de lectură posibile consistente pentru proza sa), are drept declic chiar aşa ceva: un nume. Într-un interviu pe care am avut plăcerea să îl fac pentru revista Orizont, dl Chifu povesteşte exact despre acest moment declanşator: „Eram în vizită la fiul meu, care trăieşte în Statele Unite şi care, pe atunci, locuia într-un apartament închiriat în Manhattan, nu departe de Central Park. În holul blocului său exista o listă cu locatarii din imobil. Oraş cosmopolit, Babilon al vremii noastre, New York adună atâtea seminţii ale pământului, cum ştim. Ei bine, asta se vedea cu limpezime şi-n lista aceea de locatari. Numele aveau nişte sonorităţi formidabile şi inspiratoare, care-ţi aprindeau instantaneu imaginaţia. Am copiat numele acelea. Dintre ele, unul mi-a sărit în ochi şi m-a tulburat: Grima, nu mai ştiu dacă şi Iacob sau Iacob am adăugat eu mai apoi. Oricum, numele acesta, Iacob Grima, a fost sâmburele din care s-a plăsmuit totul. Mi-am spus: trebuie să scriu povestea acestui Iacob Grima”. Ceea ce s-a şi întîmplat! Cu precizarea că, întrucît e vorba despre literatură, avem în cartea lui Gabriel Chifu una dintre poveştile posibile ale „acestui Iacob Grima”.

Grima e, de fapt, un nume puternic pentru arhitectura de sensuri a acestui roman. Căci e şi despre ceea ce e la vedere – cum e romanul (cartea are o dimensiune care poate fi uşor urmărită la orizontală) – şi, deopotrivă, despre ceea ce se ascunde – cum e, de asemenea, romanul (căci acesta are şi o dimensiune, consistentă, care trimite la ceea ce e dincolo de aparenţe/ de evidenţe/ de ceea ce se vede). „Grima” e şi un verb – unul care trimite la ideea de mască, de machiaj, aşa încît definiţia aceasta de dicţionar pentru verbul cu pricina merge aproape literal, ca instrument de intrare în lumea de sensuri a romanului, pe porţiuni semnificative ale acestuia; căci este vorba şi despre roluri şi măşti (adesea, chiar despre „măştile sufletului”) în carte, dar şi – trec acum la alt registru – despre dimensiunile scenice/ teatrale/ cinematografice pe care romanul domnului Chifu le are în mod evident.

De vreme ce am spus, subliniind o evidenţă în fond, că Ploaia... e o construcţie romanescă complexă, este logic, în fapt, că există mai multe ancore solide pe care această carte stă şi, pe de altă parte, prin care (luînd act de ele sau, şi mai bine, descoperindu-le prin lectura cărţii) se poate produce o apropiere cu sens de acest roman. Pe de o parte, există multe „ancore” în imediat, în istoria noastră recentă (pe care cartea aceasta, dar şi altele ale lui Gabriel Chifu – a propos, autor a 10 cărţi de proză deocamdată, pe o durată de trei decenii – o rescriu şi o adîncesc întru înţelegere). Pe de altă parte, există aici ancore care trimit departe – în mitologie, în teologie, în metafizică. Sau ancore în ştiinţa la zi, dar şi ancore bine aşezate în moravurile vremurilor contemporane. În alte cuvinte spus: cine vrea cinematografie, găseşte în această carte. La fel, cine vrea pictură. Cine vrea ştiinţă, la fel, găseşte. Cine vrea muzic㠖 da. Poezie – da. Istorie recentă (şi posibilă/ probabilă): da. Psihologie: da (şi aici, dar şi în Punct şi de la capăt, unul dintre numeroasele pariuri cîştigate de Gabriel Chifu e să forjeze, în centrii de greutate ai cărţii, personaje puternice, foarte bine conturate). Sociologie, tranzitologie: yes, of course! – cum ar fi zis un istoric născut în Craiova. Teologie: o puternică patină teologică în destinul lui Grima şi în ce problematizează aceasta, alături de un fel de dublu al său. Şi nu numai. Intrigă: numaidecît! Intertextualitate: en gros şi en detail! (începînd chiar cu titlul romanului). Şi nu numai.

Am citit Ploaia de trei sute de zile de două ori cap-coad㠖 cu cea mai mare atenţie pe care am putut să o pun în jocul lecturii şi, cum spuneam, cu mare plăcere. Şi, întrucît eu însumi am fost vizitat de ideea de a face cîteva notaţii în marginea acestui roman, am început să urmăresc „piesele” care, din presă, au început să se adune în „dosarul” de întîmpinare, receptare şi adîncire al cărţii. Cum cred că era şi firesc să se întîmple, unele dintre ideile care descriau unghiuri de lectură pentru această carte îmi erau cât se poate de familiare – eu însumi le gîndisem, le anticipasem. Pe altele, nici măcar nu le văzusem – dar m-am bucurat să aflu despre ele fiindcă, în felul acesta, mi-a fost pus㠄lumina” altfel pe textul în discuţie şi am putut să văd mult mai mult din el. Am încercat, mai apoi, după ce s-au adunat mai multe asemenea texte de întîmpinare a acestui roman, să descopăr în ele ceva cu care nu sînt de acord, ceva de combătut, raţional şi politicos, desigur. Nu am găsit aşa ceva, chiar dacă sînt, în fapt, mai multe registre (şi diferite) în care acestea au fost scrise. Şi nici nu cred că în textele de bună credinţă (căci doar pe acestea le-am luat în calcul şi nu pe acelea care rulează interjecţii resentimentare şi arogante sau ignoranţă voluptoasă şi veninoasă) care au survolat şi care vor continua să survoleze acest roman era sau va fi de găsit aşa ceva. Pentru că, în fond şi în speţa aceasta, lucrurile sînt nu neapărat simple, dar limpezi. Ploaia de trei sute de zile e o carte care a fost citită în multe feluri şi care, cred, suportă lejer multe alte unghiuri de lectură. Pe toate, în chip just/ justificat, căci ea este, între altele, şi o „carte-instalaţie”.

Ceea ce înseamnă că e o carte care nu se prinde în insectar, o carte care nu îţi dă voie să o termini din două-trei unghiuri de lectură, o carte care te invită de fapt să o priveşti din foarte mult unghiuri, o carte bogată care e cu adevărat păcat să fie redusă la un singur tip de privire (oricare ar fi acela) şi căreia un tip nou de privire îi sporeşte bogăţia de sensuri.

Punctez, încă o dată, ideea polifoniei generoase a romanului lui Gabriel Chifu şi insist, cînd invoc această polifonie, pe ceea ce a fost poate mai puţin scos în evidenţă, anume, pe dimensiunea metafizică a cărţii (cu subspeciile acesteia: etic discretă, subtil pedagogică şi neconstrîngătoare în vreun fel, spiritual㠖 oricît de detestat ar fi acest cuvînt care înseamnă enorm, de fapt...). De asemenea, în treptele în care îmi construiesc această sumară concluzie a textului de faţă, reiau observaţia (aşa cum cred că se cuvine) cu privire la faptul că avem de-a face cu un roman foarte bine scris. Ei bine, în aceste condiţii, oare putem să ajungem la ceva care să ne dea, a propos de Ploaia de trei sute de zile, cu un minus major? O putem face doar dacă sîntem orbi sau resentimentari. Mult mai bine, mai firesc, mai uman e să ne bucurăm, să admirăm şi să preţuim – şi anume, o carte de proză foarte bună!

© 2007 Revista Ramuri