Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Alexandru Cazacu

Dunga zorilor

Cele mai amare zile sunt acelea când în toţi ceilalţi cauţi aproapele

şi în tine găseşti mereu străinul

iar toate zgomotele se relevă asemeni

acordurilor unui saxofonist aflat în liftul ce urcă şi coboară

pe faţada unui zgârie-nori din centru metropolei

Cele mai amare zile sunt cele când partea vieţii noastre

ce am dăruit-o altora ar vrea să se întoarcă înapoi

şi fiecare gol de uşă şi fiecare ochi de fereastră

îţi măsoară nemilos descreşterea

iar dunga zorilor roşu-alburie

este o panglică pe care copii din cartierele favela

au învăţat să o atingă şi să o mânuiască

precum cuţitul cu buton

şi automatul Uzi

Fericirea în Est

Trebuie să ai şansa de a te îndrăgosti

măcar o singură dată în luna Decembrie

când dimineaţa plânge de bucurie cu vrăbii

la ferestrele muzeului răsăritean

şi toate hărţile minuţios detaliate nu mai au nici o legătură

cu faţa locului ce te priveşte

dincolo de masca ei de zăpadă

nerăbdătoare să-ţi spună

cum încrederea este cel mai tezaurizat patrimoniu

orice fel de experiment are doar forma experimentului

nu şi gustul său

iar visele sunt partea lipsită de sunet a cuvintelor neolatine

unde se cuibăresc şi paseim şi avangardă

ca sub vraja unei pelicule rulate în buclă

ce se percepe din ce în ce mai altfel

unde arenele cu greu tolerează victorii importante

iar ceea nu se poate dovedi se transformă în Saturnalii

unde fiecare pas înainte sau înapoi este o formă de exil

şi cum adesea surâsul tău e de-ajuns

să cumpere toate plecările

Leşul zilei de mâine

Straturile amintirii prin care una anume

îşi face loc săpând în peretele celorlalte

asemeni galeriei contelui de Monte Cristo

în aerul acestei amiezi

cu miros de cameră de oaspeţi în stil seccesion

unde adevărul se poate îndura ca o jupuire de viu

printre pereţi în care iedera şi-a înfipt rădăcinile

iar muzica ce-ţi pare că o auzi de pe holuri

seamănă tot mai mult cu răsuflarea noastră

Razele soarelui absorbite de gletul vechi al caselor

mângâie cu parcimonie

acoperişurile din tablă

când ora cinsprezece treizeci fumegă departe şi vezi

leşul zilei de mâine căzut pe asfalt

ca şi cum cineva i-ar fi desenat conturul cu creta

când eşti sigur că periferia poate fi un bun laborator social

întorcându-ne unul din braţele altuia

ca dintr-un înconjur al lumii

peste fâşia reavănă de pământ

ce ne ţine în spate şi se lasă bătătorită doar ca să nu fie singură

Room number 132

Camera mică şi curată a hotelului de lângă aeroport

oricând pregătită pentru unhappy-end-uri

când peisajul zărit prin geamul puţin rabatabil

vrea şi el să rănească

printre fuioarele aburilor ce ies din asfalt

şi se întind ca nişte braţe lungi de femeie

şi crack-ul semnelor de circulaţie în intersecţia de vis-ŕ-vis

precedând cifrelor în bursa de valori

cu indicii rulând pe televizorul dat pe silence

şi „Iepurele” lui Dürer parcă mai stăpân pe el ca niciodată

în rama atârnată deasupra patului

şi dimineaţa soseşte înveşmântată în mătăsuri vişinii

şi chipul în oglinda îngustă încercând să împrumute

câte ceva din chipurile întâlnite ieri

şi trepidaţia mini-barului aproape gol

cum ritmul convulsiv al neîntâmplărilor

aici la numărul 132

unde acum suferinţa este limpede

şi încrederea tulburată de veninul stors

din toate întrebările

când sms-ul primit de la tine mă anunţă că trăim

doar pentru a renunţa treptat la convingeri

O masă la „Caffé Florian”

Voi rezerva o masă la „Caffé Florian”

cu zece ani înainte şi voi aştepta

tencuindu-mi pereţii cu scrisori

ce mi-ar fi plăcut să le primesc de la tine

privind toamna oraşele de câmpie

din ale căror grădini se ridică ceţurile ca dintr-o lagună

Clipocitul apei în zilele ploioase de vară pe străzile

crude ale provinciei

am să-l asemăn cu cel al valurilor biciuind lemnul gondolei

Primăvara în parcurile din centru voi crede că sunt în loggia

unui palat înfloritor ce foarte încet se scufundă

Ceremonia carnavalului am s-o găsesc

în toate despărţirile capricioase

ce se întâmplă iarna

Cu Anonimul Veneţian îmi voi închide mereu seara

iar zgomotele unei campanile nevăzute

îmi va găsi şi săgeta inima

aşa cum crengile copacilor lovesc în creştere ferestre închise

Voi rezerva o masă la „Caffé Florian” cu zece ani înainte

Per che deve piangere?

Săgeţile minuscule ale fulgilor de zăpadă

înţepând dureros pomeţii obrajilor arzând de mândrie şi teamă

O mauvaise conscience în fiecare cuvânt

mai protocolar decât ar fi putut să fie vreodată

sub lumina multicolor colorată a reclamelor

către ora închiderii

de pe ziduri, panouri şi autobuze

care îţi pare că pâlpâie

asemenea semnalelor de ieşire din dană a navelor

lângă trecătorii grăbiţi ferindu-ne şi ferindu-se între ei

sub ecoul unui bun rămas propagându-se

şi acoperind ca pe o ciupercă atomică oraşul

când păsările urbane ciugulesc dintr-un bol crăpat

ca şi cum ar desface o rană

şi tu spui că nu trebuie să plângem

pentru că va fi poate nevoie mai târziu de lacrimi

iar atunci când începi să contezi în dragoste

doar pe ceea ce poţi face tu singur

ai ajuns deja la capătul ei

O haltă a nobleţii

E atât de devreme încât îţi pare că fotonii s-au revoltat

şi vor să-şi facă propria lor lumină

în această dimineaţă de iarnă

când noaptea trecută îţi pare îndepărtată cu o mie de ani

iar umbra unei balerine dansează pe străzile albe

şi lumea toată pare trezită după baluri şi după sărbători

muiate în şampanie

O haltă a nobleţii a devenit micul tău surâs

jumătate iluzie şi mai mult de jumătate deziluzie

iar fiecare gest adăposteşte o agonie înceată

pe care o poţi controla şi de care te laşi controlat

prin desimea aerului rece unde melancolia

te obligă să dai cea mai bună variantă a ta

şi unde amândoi spunem încet „Adieu les beaux jours!”

ca şi cum am citi declaraţia de independenţă

a unui stat ce nu a putut exista de unul singur

iar prin tăişul zorilor

iubirea ne întinde o mână înmănuşată

Marină

Scoicile albastre înghesuite de valuri

peste care se lăsau migratoare aducând safire în pliscuri

şi marea semeaţă şi mândră ce tot privind cerul

dorea să-i semene

Un mânz galopând de-a lungul ţărmului

strivind sub copite nisipul ud

şi orele ce se alungeau precum figurile lui Modigliani

aproape ieşind din cadrul oricărui orizont de percepţie

Soarele între crengile arborilor asemenea unor degete schimonosite de nonagenari

arunca o lumină albă ca o bucată transparentă

din marmura unei bazilici

Tot ce se câştiga se pierdea printre zile îngheţate şi nopţi fierbinţi

ce ne aruncau în cercul dragostei

care odată închis nu se va putea deschide decât definitiv

pentru care soseau lungi caravane cu daruri

pentru care se pleca călare pe asini spre Ierusalim

© 2007 Revista Ramuri