Viaþa interioarã e domeniul imaginaþiei, aºa cum viaþa exterioarã e acela al percepþiei. Pentru Mircea Ivãnescu, viaþa interioarã este timpul care trece ºi, deopotrivã, tot ceea ce se poate simþi ºi gândi în tot acest timp subiectiv care trece fãrã sã se mai întoarcã. Aceastã lume lãuntricã e fluiditatea însãºi, lume constituitã din fantasme ºi umbre, din alunecãri, cum se exprimã poetul, dintre care unele pot fi „indiferente”, dar din care altele, dimpotrivã, pot sã parã, spune acesta, „atât de aproape de noi încât ne e fricã”. Poezia nu este însã viaþã lãuntricã sau nu pretinde sã coincidã în întregime cu aceasta. Ea implicã alegere, disociere, structurare prin formã a anarhicului intim. M. Ivãnescu vorbeºte, în acest sens, despre „dispuneri de plan”, despre un „cadru”, despre „scheme” (întregite apoi cu tot ceea ce se „culege” din durata devenitã sursã ºi materie primã a poemelor). Poetul aduce în discuþie, de asemenea, celebrul exemplu din Stendhal, al crengii pe care o acoperã, pânã la nerecunoaºtere, cristalele de minã. Cuvintele, aºadar, se acumuleazã, cresc, înfloresc, precum cristalele, în jurul unei impresii sau în jurul unei „clipe”. Viaþa interioarã devine astfel un timp povestit (poetul îl comparã cu un „imens rotund” rostogolitor, în miºcare continuã) în care se istoriseºte, prin întâmplãri sufleteºti, nimic altceva decât felul cum timpul se scurge precum nisipul într-o clepsidrã. Povestirea, dupã cum ºtim, umanizeazã timpul, fixeazã ºi ordoneazã ceea ce, altfel, ar rãmâne dezordonat. Existã însã câteva forme-teme care structureazã poemele ivãnesciene, limbaj ºi metalimbaj totodatã, puncte de recurenþã ºi linii de convergenþã. Acestea sunt amintirea, închipuirea ºi jocul.

Amintirile, la M. Ivãnescu, umplu golurile lãsate de sentimentele pierdute, în felul în care un lichid ar umple o sticlã. De asemenea, ele iau forma nu a fiinþelor, ci a aparenþelor fiinþelor care au dispãrut. Poetul stã, ca într-un cerc, în mijlocul lor ºi înconjurat de ele (Falsã evanescenþã, Poesii, p. 63). Obiecte mentale, amintirile sunt fãrã substanþã, sunt doar imagini fãrã viaþã, simboluri pentru ceea ce a fost altãdatã. Acest altãdatã se oglindeºte în timpul-oglindã al amintirii, dar fãrã profunzime. Totuºi, ele constituie trecutul, trecutul pe care stãm, cum spune Bergson, lume în care poetul se întoarce adeseori pentru a-ºi gãsi un suport împotriva singurãtãþii. Astfel, diferenþa dintre amintirile adevãrate ºi amintirile imaginare nu e deloc precisã. Existã totodatã o retoricã a amintirilor, parte a discursului descriptiv, aplicat mai tuturor fiinþelor despre care se scrie: „vorbele acestea au fost mereu amintiri/ despre lumina de searã, despre fulgii tãcuþi/ de zãpadã, despre zgomotul sângeriu/ al focului pe câte o faþã când se apleca înspre flacãrã/ la soba deschisã” (Joc livresc, Versuri, p. 11).

O egalã îndepãrtare de existenþã, de realitate o expune închipuirea. Aceasta e „gând fãrã urmare”, fantasmã nãscutã din „noapte ºi frig”, plãsmuire „fãrã viaþã de fapte ºi întâmplãri, ca ºi cum ai atinge un cadavru”. Esenþa închipuirii e tocmai despãrþirea, separarea de actele vieþii. Poetul þine mereu însã, într-o aceeaºi mânã, balanþa valorizãrii ºi devalorizãrii, cãci închipuirea reprezintã, cu toate acestea, o forþã. Poartã semnãtura noastrã ºi ne explicã. Ne semnificã în acelaºi mod ca faptele. Pentru M. Ivãnescu, închipuirea desemneazã puterea (puterea cuvintelor) de a nãscoci „gesturi”, miºcãri sufleteºti simbolice, pornite dinlãuntru, ºi a cãror dezvoltare ulterioarã poate deveni autonomã, scãpând de sub controlul emiþãtorului. Altfel spus, închipuirea, fiinþã de limbaj, imagine, cum e totul în scris, odatã declanºatã, odatã dãruitã circulaþiei, îºi dobândeºte propria ei iniþiativã, purtând eul spre situaþii neimaginate iniþial. Închipuirea, aºadar, e sursa, sursa imensã pentru „chipuri, ºi locuri, ºi întâmplãri, ºi gesturi, ºi anotimpuri trecute, ºi obiecte pe mese” (Mecanism, Poesii, p. 72).

Cât priveºte jocul, acesta, alcãtuit din „vorbe fãrã urmare, care nu spun aproape nimic”, þine de prefãcãtorie, de simulare, de mascã: „jocul meu este de fapt/ cel mai comod - o multitudine de stiluri de joc/ în care trec mereu de la o sinceritate - scurtã - la alta/ ºi deci e o minciunã totul - ºi aºa-zisa mea trecere în timp/ este doar o nemiºcare, o moarte”. Conºtiinþa jocului e o deliberare, o alegere printre mijloace ºi scopuri, pentru cã prin joc te prefaci cã eºti o altã fiinþã ºi demonstrezi totodatã cã poþi sã-þi transformi viaþa dupã voie. Jocul e un provizorat, care dureazã atâta timp cât îþi împrumuþi fiinþa unei aparenþe: „între mine ºi ei (cei din afarã) aºez un joc de aparenþe”. Pentru M.Ivãnescu, obiectul jocului îl reprezintã adeseori faþa Ei, materie prelucrabilã precum o plastilinã; sau un dans solitar, „printre umbre ºi printre cuvinte”. Jocul nu este o trecere prin timp (una din posibilele definiþii ale existenþei), ci o petrecere momentanã a timpului, „sã-þi treacã urâtul”, cum zice poetul.

Toate aceste forme-teme, de limbaj ºi de metalimbaj (în sensul cã imaginile se comenteazã pe ele însele), subliniazã, încã odatã, separarea netã pe care M. Ivãnescu o face între viaþã ºi ficþiune, între realitate ºi irealitatea literaturii. Deplângând imposibilitatea de a trãi în mod real, poetul scrie literaturã („Îmi fac mereu întâmplãri ºi legende despre ce mi se pare cã simt”), acuzând în acelaºi timp literatura (într-o manierã ironicã, fireºte) de imposibilitatea de a trãi în mod real. Rezultã de aici o artã poeticã prinsã într-o miºcare dialecticã de sinceritãþi ºi disimulãri (ironia înseamnã, etimologiceºte, disimulare). Se neagã ºi se afirmã, se afirmã ºi se neagã simultan. Astfel, scrisul, care înseamnã, pentru M. Ivãnescu, o „anumitã aºezare de gânduri”, o ordine deliberatã (iar orice ordine, cum ºtim, e timp) nu are alt adevãr decât acela al „închipuirii de-o clipã” (Poesii, p. 120). Scrisul constituie o „dezlegare”, o soluþie temporarã pentru spaimele, obsesiile, oscilaþiile sau contradicþiile cu care se confruntã fiinþa celui care scrie. ªi cu toate acestea, poetul, aºa cum ni se confeseazã, apeleazã adeseori la „deprinderea de a scrie”, regãsindu-se pe sine în scris. Pentru poet, literatura apare ca un mod particular de a spune lucrurile, mod bãnuit mereu de emfazã, de afectare, de stereotipie. Un exemplu: dupã o scenã povestitã, din care am putea înþelege un refuz de ordin erotic, urmeazã constatarea cã „dacã am fi fãcut literaturã am fi spus cã afarã a început sã ningã”. Glacialitatea Ei e transferatã în decor. În realitate, cele douã moduri de a spune acelaºi lucru nu numai cã nu se exclud, dar se nuanþeazã reciproc. Astfel cã expresia „cum se spune în literaturã”, de întâlnit îndeajuns de frecvent în versurile lui M. Ivãnescu, funcþioneazã precum un comentariu ironic, însoþind frazarea socotitã „literarã”, pe care tocmai o scoate în evidenþã.

Punerea literaturii sub semnul întrebãrii nu se opreºte doar aici. Literatura, mai afirmã M. Ivãnescu, e o „minciunã mare”, iar abordarea scrisului literar s-ar justifica doar ca mijloc de a te salva de timpul distrugãtor: „Numai cã noi nu vrem sã facem literaturã./ Ni se pare cã ar fi ceva fals în asta - ca ºi cum/ n-ai putea trãi cu adevãrat aºezându-þi deliberat/ anumite locuri, ºi timpuri sufleteºti,/ chiar ºi numai pentru ca sã câºtigi vreme. Însã aºa ni se pare/ nouã, cã ar fi ceva fals” (Iarnã, Poesii, p. 75). A scrie literaturã, problemã pusã mereu, la M. Ivãnescu, la modul virtualului, apare concomitent ca supunere ºi ca respingere: „însã, dacã o scriem, ne aplecãm mai atenþi/ la convenþii, sau poate la normele de decenþã,/ respingând adicã sentimentalismele, ºi literatura” (O vizitã, dimineaþa, Poeme, p. 129).

Poetul ºtie totuºi foarte bine cã a nega literatura nu înseamnã nimic altceva decât a rãmâne tot în câmpul literaturii. Spunând cã abandonãm literatura nu facem, scrie autorul Versurilor, decât „sã ne retragem într-o mai veche manierã a minciunii care-ºi neagã propriile imagini”. Cum remarcã Blanchot, literatura, în sensul rãu al cuvântului, survine la cel ce o ignorã sau o camufleazã; ea se salveazã la cel care se îndoieºte de ea, la cel care îi afiºeazã, îi scoate în evidenþã convenþiile, pãrând astfel cã o denigreazã. Cuvintele în poem, potrivit artei poetice profesate de M. Ivãnescu, trebuie sã fie cuvinte „ocolite”, alese ºi mãsurate cu grijã, astfel încât sã nu spunã prea mult ºi dintr-o datã. Ele ar trebui vãzute precum niºte urme în zãpadã; altfel zis, sã aibã relief, sã traseze o miºcare, dar ºi sã indice totodatã, prin golurile, prin absenþele lor, prezenþele care au fost ºi au dispãrut. Cuvintele, în acelaºi timp, te înstrãineazã, pentru cã, prin folosirea lor, „ceva nu se aºazã/ de loc exact peste ce ºtii tu cu adevãrat/ cã e în tine - cã simþi” (Versuri, p. 9). La orizontul poemului, ceva scapã influenþei limbajului, ceva rãmâne pe totdeauna neexprimat. Limbajul poemelor ivãnesciene este el însuºi, în acest sens, un limbaj frânt, care adeseori chinuie sintaxa, un limbaj al pauzelor (al cratimelor), care, pentru a aproxima nuanþa, se furiºeazã la infinit printre nuanþe.

Prezentul este timpul în care trãim sau, cum sunã argumentul lingvistic, timpul în care vorbim. Or, tocmai acest timp - „clipa în care suntem” - îi apare poetului ca fiind defectiv, insuficient, neadevãrat: „cãci nu ni se pare de-ajuns/ ceea ce este în jurul nostru, ºi credem, mereu, cã altãdatã a fost scena pe care am fi putut-o trãi” (O vizitã, dimineaþa, p. 116). Definindu-ºi fiinþa prin lipsa de apetit, de aderenþã faþã de prezent, M. Ivãnescu îºi exprimã deopotrivã dorinþa de un altãdatã, de ceva care nu este aici, ci acolo. Sentiment al purei absenþe, nostalgie faþã de vremea care a trecut. Nemulþumirea faþã de prezent se aliazã nu de puþine ori cu nemulþumirea (câteodatã chiar sila) faþã de sine însuºi. O „fiinþã teribil de greoaie” îl locuieºte, îl þine pe loc; o fiinþã care „nu vrea sã treacã dincolo”, dincolo de limitele eului, ºi pe care ar dori s-o poatã expulza, proiectând-o în înfãþiºarea altuia (Gesticulaþie, Poesii, p. 100). Posibilitatea de a fi un altul e experimentatã de poet, fãrã consecinþe, prin joc ºi închipuire. Dar gândul de a fi putut fi realmente un altul îi provoacã o stare de teribilã crispare. E ca ºi cum, scrie poetul, „ni s-ar strânge deodatã carnea de-un frig buimãcitor, dintr-o datã” (Continuitate, Alte versuri, p. 131). O „inerþie fãrã sfârºit”, de care nu se poate scutura, îl face sã rãmânã acelaºi, identic cu sine. Identitatea s-ar constitui astfel din însãºi imposibilitatea eului de a fi înlocuit. Aºa cum îl descrie M. Ivãnescu, este un eu la a cãrui alcãtuire participã ºi „cel ce a privit ceea ce se vede dincolo de limita vremii de fiecare zi”, ºi cel ce a simþit „spaima - spaima adevãratã”, ºi cel ce a fost „aproape de timpul mort al altuia”. Iar, pe deasupra a toate, ºi cel care îºi pune sub semnul incertitudinii toate definiþiile. Îi datorãm totuºi acestui eu poezia lui M. Ivãnescu.

M. Ivãnescu: Versuri, 1968, Editura pentru Literaturã, Poeme, 1970, Editura Eminescu, Poesii, 1970, Editura Cartea Româneascã, Alte Versuri, 1972, Editura Eminescu, Versuri Poeme Poesii – altele aceleaºi vechi nouã, antologie ºi prefaþã de Matei Cãlinescu, 2003, Polirom.