Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Măsura iubirii este pierderea ei”

        de Viorica Gligor

Explorare şi luare în posesie a teritoriilor necunoscute din fiinţa celuilalt, scufundare în intimitatea afectivă şi senzuală a partenerului de cuplu, iubirea este o experienţă plenară, care lasă urme adânci, vizibile şi invizibile, atât în suflet, cât şi în trup. Romanul Scris pe trup de Jeanette Winterson este o meditaţie despre complexitatea trăirii pasionale şi, mai mult decât atât, despre şansa de a te salva şi de a te reîntregi printr-o întâlnire destinală. Care înfrânge circumstanţele potrivnice, timpul şi moartea.

Naratorul subiectiv decojeşte dragostea de tabuuri, prejudecăţi şi clişee, pătrunzând în miezul fierbinte al erotismului, şi reflectează pe marginea acestei aventuri existenţiale. Multă vreme, a fost implicat în relaţii pasagere, lipsite de substanţă, şi a simţit alienarea provocată de compromisuri. S-a hrănit cu cinismul provizoratului până când s-a îndrăgostit total de Louise, o femeie căsătorită, bolnavă de leucemie, alături de care a cunoscut iubirea adevărată, cu toate tribulaţiile ei: „dragostea mea pentru tine face din orice altă viaţă o minciună”. Fără îndoială, intensitatea şi autenticitatea sentimentului s-au reflectat în starea incomparabilă de fericire: „N-am cunoscut niciodată o fericire mai mare decât cea alături de tine. Nici n-am ştiut că e posibilă o asemenea fericire. Poate dragostea să aibă consistenţă? Pentru mine, este ceva palpabil, sentimentele dintre noi le cântăresc în palme aşa cum îţi cântăresc capul când ţi-l ţin în mâini. Mă agăţ de dragoste aşa cum se agaţă un alpinist de frânghie”.

Povestea pe care o aşterne pe hârtie protagonistul este un elogiu poematic al senzualităţii. Şi, mai mult decât atât, al tandreţii şi al bucuriei de a fi împreună. Corpul femeii iubite devine liman odihnitor şi tămăduitor, izvor de lirism extatic. Dragostea stă sub semnul unei ardente defrişări şi cartografieri a trupurilor; este îmbrăţişare şi contopire androgină: „Am străbătut întreaga distanţă a trupului tău, dintr-o parte în cealaltă a coastei tale de fildeş. Cunosc pădurile unde mă pot odihni şi unde pot găsi hrană. Te-am cartografiat cu ochiul meu gol şi te-am pus bine la păstrare, la adăpost. Milioanele de celule ce-ţi alcătuiesc ţesuturile îmi sunt parcelate pe retină. Dacă zbor noaptea, ştiu exact unde mă aflu. Trupul tău e pista mea de aterizare”; „Trupul meu are imprimat peste tot desenul mâinii tale. Pielea ta e şi a mea. M-ai descifrat şi acum sunt uşor de citit. Mesajul este unul foarte simplu: dragostea mea pentru tine”.

Confesiunea dobândeşte dramatism pe măsură ce se structurează într-un posibil răspuns la întrebarea cu care debutează romanul: „De ce măsura iubirii este pierderea ei?”. Deşi, aparent, preţul suprem al iubirii ar trebui să fie fericirea, totuşi, protagonistul descoperă că suferinţa rămâne definitorie pentru fiinţa umană. Iremediabil incompletă fără celălalt, după ce i s-a smuls jumătate din întreg şi i s-a refuzat porţia vitală de drog, aceasta se simte mutilată, sfâşiată. Autoanaliza relevă disperarea, depresia, durerea fără leac; anulează clişeul potrivit căruia timpul vindecă rănile. Dimpotrivă, constată protagonistul, adânceşte golul din inimă: „Să pierzi pe cineva pe care-l iubeşti înseamnă să-ţi schimbi viaţa pentru totdeauna. N-o să treci peste asta, căci «asta» e chiar fiinţa pe care ai iubit-o. Durerea nu se opreşte, apar oameni noi, însă rana nu se închide niciodată. Cum ar putea? Moartea nu şterge însuşirile unice ale cuiva care a contat suficient de tare ca să-l plângi. Această gaură din inima mea are forma ta, şi nimeni altcineva n-o va umple niciodată”.

În memoria afectivă a celui care rămâne singur s-au imprimat, definitiv, parfumul, gesturile, vocea, chipul femeii dispărute. A cărei fantasmă se întrupează pretutindeni, pe stradă sau în solitudine, luminându-i tristeţea devastatoare. Căci pierderea sau moartea nu pot înfrânge iubirea adevărată. Niciodată. Pot doar să-i confere aura unei ficţiuni trăite. Sau visate: „Nu crezi că e ciudat că viaţa, despre care se spune că e atât de bogată şi de plină, o călătorie exotică plină de aventură, se poate reduce la o lume de mărimea unei monede? Pe faţă cap, pe verso o poveste. Cineva pe care l-ai iubit şi ce s-a întâmplat. Asta-i tot ce rămâne când cauţi în buzunar. Lucrul cel mai important e chipul unei alte persoane. Ce altceva ai gravat pe mâini în afară de ea?”.

Prin romanul Scris pe trup, Jeanette Winston a celebrat mitul androginului, imaginând o poveste pasională despre un el şi o ea care se întâlnesc, printr-o chemare a destinului, se iubesc frenetic şi se pierd. Dragostea şi suferinţa se oglindesc, definitiv, în „trupul sufletesc” al celui care mărturiseşte şi problematizează ceea ce a trăit. Cu luciditate, fără patetisme, fără sentimentalisme inutile. Eros şi Thanatos îi pecetluiesc fiinţa pentru totdeauna: „Aşa cum arşii ajung să suporte un anume nivel de durere, în acelaşi fel, cei distruşi emoţional constată că suferinţa e un punct de altitudine de unde se pot observa, din când în când. Trecusem deja de stadiul acestei detaşări. Rămăsesem fără niciun dram din energia dementă de odinioară şi fără lacrimi. Cădeam într-un somn de moarte şi mă trezeam la fel de fără vlagă”.

© 2007 Revista Ramuri