Poezia religioasă la români are o străvechime minunată, întreruptă doar de perioada persiflantă a dogmatismului opresiv. Constantin Urucu coboară o asemenea creaţie până către Biblie, către Iisus şi, peste tot, către Dumnezeu. Este de presupus că volumul Cânturi semite încununează o creaţie sporadică pe care autorul o datează în perioada 1973-2017.

Fiind vorba de un periplu poetic sincopat, autorul îşi resfiră creaţia în trei cicluri... tematice: Despre minciuna tinereţii fără bătrâneţe şi Adevărul vieţii fără moarte (cu 28 de respiraţii), Despre toamnele tinereţii şi alte răni de sidef (cu 37 de flotări stilistice) şi Despre tandreţea Oceanului Îngheţat (cu 26 de accente personale).

Volumul de 122 pagini, în întregul lui, este un suflu omagial adus Fiinţei Dumnezeieşti, credinţei care s-a răspândit cu viteza fulgerului. La ora actuală, sunt peste un miliard de credincioşi catolici în întreaga lume. Ori Urucu adaugă prin text tipărit umilinţa de lux a unui contemporan, în dubla lui ipostază, de medic şi de român.

Locuitor acum în Germania, a avut dintotdeauna o aplicare gnomică spre limba română, pe care a servit-o în toate împrejurările vieţii sale. Sporul de cultură ideatică pe care i le-a imprimat acesteia a fost în adâncime filosofică şi în exprimare stilistică. Toate cele trei componente ale volumului dau seamă într-un răsfăţ lexical pe măsură ideilor conţinute. Deşi întreaga carte este un cântec de slavă adus lui Dumnezeu, din diverse unghiuri ale vieţii de pământean, peste tot sunt explozii de oximoroane, de metafore revelatorii, de insolite asociaţii care trădează imaginaţia bogată, neliniştită, căutând, eminescian, adevărul vieţii şi al morţii.

Poetul aparţine, biologic vorbind, Generaţiei cincizeciste (el fiind născut la 18 ianuarie 1958), pentru care, din loc în loc, găseşte de cuviinţă să-i citeze, pe unii dintre ei, printr-un motto adecvat, reprezentativ. Doar atât însă!

Nu ştiu dacă textele personale care îi urmează mai pot avea atingere cu acesta. Căci trebuie precizat convingător că Urucu – prin acest volum – este cu totul diferit de creaţiile lui anterioare (Teorie despre iubit amintirile,versuri, 1986; Umilinţa de lux, versuri, 1992; Cerul văzut prin fereastra de sub pământ, proză, 1993; Ultima noapte a măscăriciului, versuri, 1998).

Dacă Dosoftei era mai aproape de Biblie, pe care, în 1673, o tălmăcea prin prisma ritmurilor folclorice; dacă Arghezi se înfăţişa în ipostaza unui retor, dar şi tălmăcitor al minunilor hristice, un retor în marea aulă a omenirii, Urucu învăluie existenţa altfel. El nu suduie niciodată, nici nu se preface că nu crede. El constată, experimentează pe sine, pe apropiaţi şi, mai ales, pe ideile sale şi, pe stările sale de fiinţă muritoare. El nu se dă în lături şi îşi afirmă tăria credinţei: „Doamne/ zeii mei de ceară/ s-au topit de-ntâia oară/şi s-au dus/ numai Tu scântei în sfeşnic/ inima îţi bate veşnic/ prin Iisus” (Cruciada inversă).

Istoricii literari actuali, şi cei care vor survola perioada de după 1990, când chingile cerului n-au mai fost zăgăzuite, vor fi obligaţi să constate că tot ceea ce a fost, un fel de tabu, sau fruct oprit, ca pe vremea lui Adam în rai, s-au trezit dezlegaţi nu de o Evă îmbietoare, ci de o libertate fără pizmă şi fără hotare . Ei au dat iama, ziua în amiaza mare, şi au început să scrie, care încotro şi mai ales de care o fi. Constantin Urucu i-a citit, a cârcotit în felul lui taciturn, a scris pe îndelete şi pe dedesubt şi, iată, acum, a dat în rod. Neştiind cum să se exprime dintr-un preaplin sufletesc şi mental, s-a disciplinat pe sine, scriind sonete, forme drastice de lucru care n-au prea fost încercate de congenerii săi – cultivatorii de ovaţii şi tânguiri, fie prin versuri albe sau libere.

Ca orice „fiu risipitor”, necultivând parabola ca înaintaşii săi, Urucu devine nostalgic când vine vorba de mamă, tot mai mult preţuită, pe când „copilul” înaintează şi el în vârstă. Ba chiar el devenind tată şi bunic. Fraza este strunjită sentimental, în câteva poeme antologice.

Aş mai remarca efortul teoretic al lui Constantin Urucu de a-şi defini calitatea scrisului, prin câteva arte poetice. Dar nu întotdeauna îi şi reuşesc sau, altfel spus, arta poetică în sine are un alt limbaj de exprimare, care vine după un îndelung rulaj al cuvintelor. Iar el, Urucu, dând definiţii, obţine aforisme. Iată un exemplu: „Ei bine, domnilor/ POEZIA ESTE UN CONDAMNAT/ căruia, cu câţi ani îi dai mai mult,/ cu atât e mai bine” (discurs poetic 2).

În acest discurs poetic 2, jocul dadaiştilor îşi face apariţia: „ne alegem câteva elemente/ un turn, o cămilă, o viperă/ şi un verb, două la întâmplare...// combinăm aceste vorbe «Dacă vrei să ajungi în turn pe o cămilă,/ trebuie să muşti ca o viperă»”.

Ultimul vers încheie apoteotic, ca un summum, ceea ce de-a lungul textelor am definit a fi expresionism (formele lui de manifestare au fost mai pregnante în pictură, în Europa. În Franţa, s-a îndrituit teatrul absurdului).

Se cuvine să-i spunem poetului român Constantin Urucu, din Germania, că despre intraductibilul „dor” este de consultat cartea doamnei Elena Osiac Bălan Senimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză (1972), privind existenţa acestui cuvânt. (Imboldul a venit cumva de la filosoful Noica).

Este impresionant, şi cu totul aparte, în literatura celor 2600 de scriitori români (după statistica lui N. Manolescu), tineri şi vârstnici, ce legături subtile inedite face C. Urucu, am zice subterane, aproape labirintice – cu intrări şi ieşiri, între lucruri şi fiinţe sau între afirmaţii şi negaţii. Cartea este împânzită de asemenea dovezi. Iau la întâmplare câteva, separându-le: „cineva pe cruce braţele-mi bate”; „geniul şi-a lăsat degetele pe clape/ şi, în sunet alb, tăcerile ard”; „descalec la marginea umbrei, pe ape”; „sfioşi ca întunericul mă leapădă caii,/ Îşi lasă copitele floarea pe trunchi”.

Poetul Urucu este şi un bun creştin de baricadă, dar şi, ca Maiakovski, strigând în faţă şedinţomanilor ori celor care târâie brâu fără noimă: „deşi locuiesc într-un cartier de ţigani,/ deşi focurile lor,/ nepăsarea/ au devenit celebre în literatură/ îţi urlu, domnule colonel,/ aruncaţi armele!”.

Poetul care a colindat peste mări şi ţări, de când este în Germania, a constatat că omenirea, după cel de Al Doilea Război Mondial, tot caută „... Oceanul Îngheţat...”; „El este peste tot , în fiecare câte puţin,/ în orice loc unde sunt Singurătate şi Ură,/.../ acolo unde oameni sunt...” (Păcate primare).

Cred că majoritatea poemelor, cu o formă sau alta de exprimare, converge către Divinitate, cum zic modernii, către Centru. Teoria cercului care se închide şi se deschide, ori de câte ori tangenta sau secanta îl fracţionează în vederea unui scop. Şi în literatură scopul rămâne comunicarea. Cu cât mai multe paliere sunt deschise, scrisul poetului este o bună ofrandă pentru, în primul rând, spiritele alese – şi de moiră şi de experienţa receptării în cauză.

Un poet matur, o operă pe măsură. Amplitudinea volumului său, dincolo de titlu, cu precizări de adresabilitate creştină, deschide câmpuri orfice nebănuite în zona comunicării.