Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lumea ca piață

        de Nicolae PRELIPCEANU

M-am întrebat și eu adesea, mai pe la începutul libertății și democrației, dacă nu cumva e dăunător acest mod strict realist de a privi lumea, cu abandonul oricăror idealisme sau volte ale spiritului. Spun „și eu” ca să revin la cel care din cauza acestei întrebări, desigur mult mai profund puse, a plătit cu o viață de boicotat intelectual. L-am numit pe Julien Benda, a cărui carte celebră, recent reeditată de Humanitas, Trădarea cărturarilor, bate monedă pe abandonul căii spirituale chiar de către aceia care se defineau, înaintea epocii moderne, tocmai prin profesarea ei încăpățânată, împotriva realismelor negustorești.

„...mai toți moraliștii cu influență în Europa au predicat, de cincizeci de ani încoace, pragmatismul, iar faptul acesta constituie neîndoielnic una dintre cele mai grave cotituri din istoria morală a speciei umane.” Gânditorul francez scria aceste rânduri în 1926-27. De atunci au mai trecut alți optzeci și ceva de ani în care moraliștii, cărturarii, au evoluat de la predica pragmatismului la pacticarea lui înverșunată, astfel încât, astăzi, autorul Trădării cărturarilor, dacă s-ar trezi proiectat brusc în lume, nu ar mai înțelege nimic dintr-un fenomen pe care el îl semnalase abia la începuturile sale, e drept, ferme. Dacă acceptăm că, măcar la un moment dat, cam când s-a produs această „cea mai gravă cotitură din istoria morală a speciei umane”, cărturarii erau încă înainte-mergătorii societății, atunci abia vom înțelege cum de s-a ajuns la această turbată goană după „bunuri temporale”, cele „din lumea aceasta”, când lumea cărturarilor ar fi trebuit să nu fie „din lumea aceasta”.

Dar și călăuzirea asta a maselor a fost o armă cu două tăișuri, căci știindu-se urmați, cărturarii au început să tragă cu ochiul la drumul pe care ar vrea cei care-i urmau să-l urmeze și, în felul acesta, din călăuzitori au devenit călăuziți, păstrând intactă iluzia că ei sunt cei care conduc. Adoptarea de către intelectuali, sau cărturari, cum s-a tradus cuvântul folosit de Benda în limba sa, „clercs”, a pasiunilor politice, a patriotismului în principal, este, susține gânditorul francez, prima mare eroare și pasul decisiv afară din direcția cea bună, aceea a gândirii independente, către care trebuie aceștia să-și îndrepte toate eforturile pentru a se realiza. În loc să facă asta, cărturarii aleg calea realizării pe placul maselor, pasiunea politică, cea patriotică fiind, susține Julien Benda, una plebee, care ar fi trebuit evitată de profesioniștii gândului. Ciudat cum, prin această afirmație, cel refuzat apoi de curentul principal al gândirii franceze se pune într-o poziție aristocratică, deși vederile sale sunt mai degrabă, dacă le putem califica după codul politic, de stânga, așa cum spune și  prefațatorul cărții, Andrei Pippidi.

A fi pe placul celor pe care vrei să-i conduci, acesta e un program strict politic, al omului politic și, în parametri asemănători, al negustorului care nu poate trăi și prospera decât oferind mărfuri, adică bunuri temporale, pe placul clienților. Or, cărturarul nu era ținut să ofere o marfă, povestea lui începe cu mult înainte ca acest cuvânt, hulit chiar între intelectuali de calibru minim, dar mândri că pot fi dezinteresați, să devină, în limbajul curent, un etalon pentru perfecțiune. În românește nu mai spui azi „perfect”, „frumos” nici atât, spui „marfă”, cu semnul exclamației și interlocutorul înțelege. De multă vreme, în lumea redacțiilor literare, anumiți redactori care voiau să fie hâtri își întrebau colaboratorii „ai adus marfa?” Bun, acest cuvânt face parte din limbajul cel mai ordinar, hai să zicem, din acela al „repetenților”, dar e adoptat cu delicii, așa cum am observat și altădată, de „premianți”, adică de viitorii intelectuali sau cărturari.

Despre secolul în care a trăit, al XX-lea, Julien Benda spune că „va fi fost, într-adevăr, secolul organizării intelectuale a urilor politice. Acesta îi va fi unul dintre titlurile de glorie, în istoria morală a omenirii.” Ironie neagră (?), aproape încruntată, pe care nu se poate să n-o remarci și să nu te gândești, dacă ai avut norocul (?) de a trece în cel următor, la ce a urmat. Desigur, pasiunea patriotică este astăzi mai puțin proclamată ca mișcătoare a lumii, încercările de unificare a Europei fiind motivate tocmai de dorința de diminuare a acesteia. 

Astăzi, adică în timpul său, dar cu atât mai mult și în timpul nostru, „Cărturarii exaltă înclinația spre particular și dezaprobă sentimentul universalului”, abandonându-și adică tocmai rostul lor pe această lume, crede Julien Benda. Sigur, autorul Trădării cărturarilor se referă la intelectualii autentici, dar noi astăzi putem exemplifica mai toate constatările sale pe aceia care s-au trezit directorii de conștiință ai maselor, al căror singur gând este propriul profit, călăuziți de teama ca nu cumva să le displacă celor cărora li se adresează, când funcția lor ar fi, spune gânditorul francez din secolul trecut, tocmai aceea de a le spune acestora adevăruri neplăcute. Inutil să mai explic de ce. 

Iată o altă teză din 1926, care se potrivește ca o mănușă și astăzi: „Cărturarii laudă predilecția pentru practic și dezaprobă dragostea pentru spiritual.” Chiar așa, cui îi mai trebuie ceva din care nu se poate obține un avantaj practic? Dumneavoastră, mie, nouă? Aș. Poate nu suntem intelectuali, nu suntem cărturari. Ei, dar să ne uităm mai sus. Nu, mai bine nu, că trezim la viață toate adevărurile neplăcute rostite cândva de Julien Benda.

Astăzi lucrurile au ajuns atât de departe încât chiar această pledoarie nu mai este de înțeles; aproape că nu se mai știe, de către omul de rând cel puțin, că a existat o epocă, și nu o sută sau două de ani, în care lucrurile spiritului erau prețuite în cel mai înalt grad, în care oamenii dedicați acestora erau priviți ca niște înainte-mergători ai mulțimii, chiar dacă aceasta își vedea în continuare de obținerea pâinii ei zilnice.

Evadând din cartea lui Julien Benda, trebuie să observ, iarăși a mai multa oară, că materialismul, impus ca singură doctrină filozofică valabilă, permisă de cenzura comunistă, deci obligatorie, este învingător tocmai în contrariul – zice-se – comunismului, capitalismul. Trăgeam cu coada ochiului spre ide­alism, un „curent filozofic reacționar”, spuneau manualele anilor cincizeci, șaizeci, șaptezeci, optzeci și când credeam că gândirea independentă, liberă, a învins, constatăm că lucrurile s-au întâmplat chiar pe dos. Sigur, azi poți vorbi despre filozofii idealiști de altădată fără să le tragi un perdaf de să-l țină minte (?!), dar asta nu înseamnă că „mainstream”-ul nu e cel mai tare materialism, nici visat de marxiștii incorigibili.

Dar nu despre filozofie voiam să vorbesc eu aici, ci mai degrabă despre acest „spirit” mercantil, negustoresc, învingător în lumea de azi, tot mai puțin a noastră, a celor educați, totuși, în respectul valorilor spiritului, atâta cât le putem percepe. Mercantilism învingător, încă de pe vremea lui Julien Benda, în lumea liberă, printre cărturari, care se amestecă în treburile politice, în contingent, când ar fi trebuit să stea deoparte și să gândească. Mai putem, chiar noi, care am avut o altă educație, admite așa ceva? Mă tem că nu. 

Lectura acestei cărți e ca un duș rece în toiul verii: zece minute o să te răcorești, adică vei regăsi calea cea dreaptă, după care ți-o vei continua pe cealaltă, sinuoasă, avantajoasă. Păi și cuvântul acesta, chiar el, „avantajoasă”, ce mai șerpuiește, doamnelor și domnilor!

 

© 2007 Revista Ramuri