Laicitate ÅŸi sacralitate

Nu chiar apărută peste noapte, pregătită de un spectacol scandalos, după o piesă de teatru blasfemiatoare, campania dezlănţuită recent pentru îndepărtarea icoanelor din şcoli este o mimată aliniere la o modernitate discutabilă. Nimeni nu ne cere să renunţăm la icoanele de deasupra catedrei, simboluri ale divinităţii ocrotitoare, dar unii o fac pentru a părea liberi de orice discriminare pe care, chipurile, le-ar putea comite prin acceptarea prezenţei tradiţionalelor imagini sacre. Să-ţi dai afară din casă binele e nebunie curată, ca să intre corectitudinea politico-atee a minorităţii dictatoriale e lucru greu de înţeles pentru un popor cu frica lui Dumnezeu. Face rău cuiva icoana Mântuitorului, sau cea a Maicii Domnului? Nu s-a plâns nimeni, musulman sau penticostal român, după câte ştiu. Deranjează ele doar sensibilitatea unei fetiţe, fiica unui profesor din Buzău. Alte eleve sau elevi pot fi deranjate de semnele macabre ale unor formaţii de rock, dar nimeni nu se simte în acest caz deranjat. Icoanele nu au menirea, desigur, de a rezolva probleme economice sau sanitare, cum se plânge profesorul respectiv, vorbind despre inconfortabila situaţie a elevilor din multe localităţi. Dar nici nu o deteriorează, aş zice că dimpotrivă. Deci, de la o zi la alta, discuţiile pro sau contra se inflamează, urmează dezbateri televizate, problema icoanelor ajunge în Parlament etc. De unde a pornit totul? De la iluzia noastră de români mimetici că trebuie să fim neapărat aliniaţi laicităţii, relativităţii, hipercorectitudinii egalizatoare din Occident. Mai bine spus unei dimensiuni a lui, nu cea mai fecundă spiritual, cultural. Exagerând noi, cu boala noastră naţională de a nu ne adecva, de a nu găsi ritmul potrivit, cu o reacţie sau prea entuziastă, sau prea mecanic-servilă, insuficient de adaptată nuanţelor, priorităţilor unor idei, tendinţe, orientări. Orientări generale care pot fi şi eronate, simplificând nevoia de transcedent, care e nevoie de celălalt.
Benedict al XVI-lea, citat şi de Sorin Dumitrescu, ceea ce înseamnă că nu confesiunea contează, vedea un atac la adresa Bisericii, prin gestul eliminării icoanelor din spaţiul public, în general. Izgonită în intimitate, religia ar trebui să devină o afacere privată, după noii comisari, care nu pot vedea semnele sacre în şcoli. Făcând apel la raţiune, la lărgirea înţelesului său, ca implicare existenţial - iubitoare şi responsabilă, nu doar ca raţionament impecabil, Papa afirma un lucru de bun simţ, în faimosul discurs de la Regensburg. Lucru de care nu ţin seama cei care procedează în fond iraţional, încercând să reteze semnele apartenenţei noastre la creştinism, religie nu "de cameră", de amploare planetară, unde relaţiile intraumane sunt pe primul loc. Cristos, învăţătura sa, nu sunt o doctrină, ci descoperirea unei Persoane, o prezenţă aici, azi, prin care ne simţim legaţi fratern de ceilalţi. O icoană semnalizează aceste lucruri fundamentale, chiar dacă ea este executată naiv. E greu de despărţit datoria laică de cea religioasă. Are dreptate acelaşi gânditor contemporan : "Laicitatea sănătoasă nu-l exclude pe Dumnezeu". Mai mult, eu aş spune chiar că are nevoie de El, în programele ei grandioase, eradicarea sărăciei, stingerea conflictelor sociale, a războaielor, recâştigarea demnităţii omului individual, omul ca scop ultim, sacralitatea persoanei semenului nostru. Aceste deziderate sunt ale educaţiei europene contemporane, ale şcolii moderne, iar "păstrarea rădăcinilor tradiţiilor şi valorilor creştine, pentru a asigura respectul Istoriei, ca şi pentru a contribui la cultura viitoarei Europe" sunt atât pentru Bartolomeu I, cât şi pentru Benedict al XVI-lea, primordiale.
Nexul dintre laicul onest şi credinciosul activ, discret, dar manifest în situaţiile-limită, ca şi în micile noastre acte diurne, ar putea să dea de gândit zeloşilor iconoduli români. Nu poţi separa ceea ce Dumnezeu a unit în sufletul nostru, iubirea de infinit şi iubirea de om.