Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Craiova lui Petre Pandrea

        de Mircea MOISA

Acest an – 2008 – înseamnă, pentru cititorii activi din actualitatea noastră culturală, și marcarea a patru decenii de postumitate a lui Petre Pandrea. Invocarea acestui interval temporal ni se pare cu atât mai revelator, cu cât numărul patruzeci conține o simbolistică anume și aparte în textele Vechiului Testament. Reputat jurist, cum s-a impus încă din prima tinerețe prin scrierile sale cu problematica juridică și filosofie a dreptului, dr. Petre Pandrea s-a afirmat și ca avocat de mare prestigiu. Născut la 26 iunie 1904, în Balș-Romanați, a decedat la 8 iulie 1968, la București. Traiectul existenței sale, anii copilăriei, ai adolescenței și tinereții studioase, inclusiv la Universitățile din Berlin, în principal, Paris, München, Heidelberg ori Roma, au conturat o personalitate unică în felul ei, polivalentă în tot ceea ce a întreprins și înfăptuit ca avocat pledant neobosit, jurnalist și scriitor. Nu voi insista însă în acest context asupra momentelor dramatice din existența sa dintre anii 1948-1968.

Deocamdată, voi reaminti doar, fie și în mod sumar și extrem de selectiv, câte ceva din mulțimea firelor, a faptelor care l-au legat constant, puternic și adânc, pe Petre Pandrea de Cetatea Băniei.

Acestea se pot „extrage” din substanțialele și impresionantele sale scrieri memorialistice, din care câteva mii de pagini au fost așternute pe hârtie cu febrilitate, parcă în mod neîntrerupt, între anii 1961-1964, în celula în care era încarcerat ca deținut politic de lux, în închisoarea de la Aiud. Miile de pagini scrise între anii 1952-1958, după prima perioadă de detenție, confiscate apoi de Securitate la noua arestare din noiembrie 1958 și ținute și ele în detenție împreună cu cele scrise în celula de la Aiud, au fost descarcerate abia la începutul anului 1998, din Arhivele Securității regimului totalitar. Datorită strădaniei doamnei Nadia Marcu Pandrea, fiica scriitorului, între anii 2000-2006, o mare parte din aceste manuscrise au constituit substanța a nouă impunătoare volume tipărite și apărute în perioada menționată. Destul de numeroase pagini, extinse pasaje, ori menționări în aceste scrieri au ca referențialitate urbea Craiovei, „capitala provinciei mele natale Oltenia”, cum însuși Petre Pandrea repetă, în unele contexte, din scrierile sale.

După amnistierea din 14 aprilie 1964, preocuparea majoră a lui Petre Pandrea a reprezentat-o definitivarea unor manuscrise în vederea publicării unui volum despre viața și opera marelui sculptor Constantin Brâncuși. Volumul s-a intitulat chiar „Brâncuși. Amintiri și exegeze” și-a apărut în 1967, la Editura Meridiane, din București. Despre acest scop suprem al lui Petre Pandrea, unul dintre cei mai vechi și apropiați prieteni ai săi, scriitorul Geo Bogza (1908-1993) scrie un pasaj în tableta intitulată „Pandrea”, publicată în revista „Contemporanul”,  vineri, 12 iulie, 1968, pag. 1, pasaj pe care îl transcriu: „Pornise pe drumul acesta, avându-l pe Brâncuși drept primă stea călăuzitoare, întâmpinând tot felul de dificultăți, fiindcă nu putea fi o incompatibilitate mai mare ca între spiritul său arborescent și fantastic și acela al redactorilor de editură. L-am văzut zbătându-se, după furtună, ca pe un mare albatros negru, căruia nici pe stâncile țărmului nu-i este dată odihna. Eram mâhnit, dar speram un timp, când și-ar fi putut desface cu toată lungimea și ciudățenia lor, neobișnuitele-i aripi. Acum, cu mult, cu foarte mult timp, înainte de cei optzeci de ani pe care i-i prevedeam, pe care i-i doream, pe care îi socoteam o necesitate, Petre Pandrea a plecat la strămoși. Drumul lui va fi lung, fiindcă unii dintre ei vin, cred, foarte de departe.”

„Brâncuși. Amintiri și exegeze.” este a zecea carte semnată de Petre Pandrea, dar și ultima sa carte antumă. „Când vorbesc de mine, vorbesc de alții oglindiți în mine”, scria Pandrea încă din paginile liminare ale acestui volum. Iar referințele la Craiova, la momentele și personalitățile istoriei acestui oraș, „capitala provinciei natale”, la oamenii și viața lui sunt substanțiale. Este orașul în care s-a aflat, între anii 1893-1898, Constantin Brâncuși, remarcat, stimulat și sprijinit de câțiva fruntași craioveni, orașul în care a urmat și absolvit cu diplomă Școala de Arte și Meserii. Craiova mai este orașul - e potrivit să reamintim - din care C. Brâncuși pleca cu subsidii (bursă) de la Biserica Madona Dudu pentru a studia sculptura Belle-Arte în București. Le consemnează toate acestea în volumul său, din care de la pagina 9, transcriu următorul pasaj: „Constantin Brâncuși, statuar parizian, nu mă intimida, deși îl așezam lângă Pârvan și C. Stere, fiind un om din regiunea mea, cu specificul ei. M-am prezentat cu îndrăzneală, cu iubire, cu reverență și cu drepturi familiare câștigate, grație oltenismului comun, pentru conversație și sociabilitate în anturajul său. În plus mai cunoșteam pe spirtarii craioveni, foștii săi patroni și amici. Pravila Olteniei și a Băniei ne-a fost postamentul convorbirilor.” Și chiar în inima Parisului, în anii 1927-1928, „El îmi îngăduia să-i spun Neica, apelativ oltenesc de reverență pentru persoane în vârstă dar și din familie, care au realizat o gospodărie, au dat o pildă bună, au zidit o fântână pentru călători și un renume pe plaiuri. Mă numea „Nepoate” (...), mai scrie Pandrea, la pagina 13, în volumul citat. Căci și astfel de relații și apelative erau în spiritul Pravilei de la Craiova.

Părintele lui Petre Pandrea, Ion Marcu (1865-1944), vrednic țăran moșnean și iscusit negustor, totodată, din Balș, venea destul de des la Craiova și în momentele de răgaz, povestea fiilor săi, despre descinderile, popasurile sale cu diverse treburi în capitala Olteniei. Uneori, în căruța sa, trasă de cai, cale de 25 km, lua și pe câte un fiu sau chiar doi, ca să-l ajute, mai ales la supraveghere în târg. Presupun, fără să fi găsit vreo consemnare în scrierile sale memorialistice, că micuțul Petre Marcu, aflat în clasele primare, să-l fi însoțit pe Tata Ion în  vreunul din drumurile de la Balș în capitala Olteniei. E posibil. Există însă referiri despre primele prezențe la Craiova ale elevului în bogata operă memorialistică a lui Petre Pandrea.

În volumul „Garda de Fier. Jurnal de filozofie politică (memorii penitenciare)”, Editura Vremea, București, 2001, volumul cuprinzând texte scrise în închisoarea de la Aiud, Petre Pandrea evocă, în paginile 430-439, motivele care l-au determinat, în august 1915, să se înscrie la admiterea pentru liceul militar de la Mănăstirea Dealul (Târgoviște), examenul desfășurându-se la București. Transcriu pasaje din textul indicat: „Eram însoțit de Nenea, fratele mai mare. (Dumitru, n.n.). Era deștept foc. Avea școala de notari. Se însurase, avea deja doi copii, cum se însoară de tineri oltenii. Era om matur, deci. Îmi povestea mai târziu că, în așteptarea certificării actelor, ne-am făcut de cap. Să-i treacă emoția. M-a luat de mână afară, unde-l așteptam deghizat în costum național cu tricolor, ca un ciobănaș de operetă. Aveam acasă și un costum aproape nou, haine cumpărate de gata de la Englezu, un negustor evreu care aducea marfă direct de la Manchester și Birmingham. Acum purtam cămașă înflorată, cu bete multicolore, și ghete americane de la Englezu craiovean.” Craiovenii mai vârstnici își amintesc și în prezent că Englezu era un magazin particular de confecții și stofe fine de pe Str. Lipscani din Craiova. Și tot în textul indicat, Petre Pandrea narează desfășurarea examenului de admitere de la București, când după ultima probă susținută la matematică, profesorul i-a spus: „-Poți să pleci. Să aștepți răspunsul prin gazetă. Nu-ți trimitem răspunsul acasă, s-o știi...“

Am plecat dezolat și am purces spre Craiova. Am dat examen de intrare la Liceul Carol I și am reușit pe locul IV. M-am întors acasă să aștept și acest rezultat, fiindcă fusese și aici înghesuială de candidați.

Muica m-a trimis cu vacile la păscut, în zăvoi. Am luat ziarul la subsuoară. Acolo, întins sub o salcie plângătoare, pe iarba înspicată, deasă, am descoperit rezultatul favorabil de la Liceul Militar Mănăstirea Dealului.”

După aflarea acestui rezultat, mama celui reușit la unul din cele mai prestigioase licee ale țării intră în febra grijilor pentru pregătirea fiului de 11 ani în vederea plecării la Târgoviște. Mama Ana, născută Albată (1867-1937), purtase și purta o grijă „gospodărească” pentru fiecare din numeroșii copii ai săi. În același text, Petre Pandrea evocă ceea ce i-a spus mamei sale prinsă în grija și febra pregătirilor:

„-Nu-mi pui nimic, nu mai am nevoie. Sunt bursier pe cheltuiala statului. M-am interesat. Ne dă tot, până la creion, peniță și penar.” Ceva mai la vale, în același context, Pandrea continuă rememorările din acel moment al anului 1915:

„M-am îmbrăcat în costumul de la Englezu, ghetele își stricaseră bombeul lustruit grijuliu. Nu mai aveam nevoie de parodia costumului național. Rugasem ani în șir pe mama și pe tata să-mi cumpere opincuțe și au refuzat. Era lucru de rușine, țărani săraci și mijlocași. Noi eram fruntași, negustori, chiaburi.

Neica Ioniță (Tata Ion, n.n.) s-a îmbrăcat în costum orășenesc.

El n-a purtat niciodată de când s-a însurat cu fată de socru bogat, costum național. Purtase în copilărie și în adolescență. Opinci n-a purtat.“

În privința însoțirii, deși cel ce urma să devină proaspăt cadet era dispus să plece singur spre liceul din Valea Voievozilor, cel care a hotărât a fost Tata Ion, iar memorialistul Petre Pandrea îi reproduce cuvintele în contextul menționat de noi: „-Ce vă bateți capul? Eu am să-l duc. Nu l-am dus eu de mână în clasa I primară? Îl duc de mână și în clasa I de liceu. Prima și ultima oară, pe urmă se descurcă, și cum își așterne așa va dormi!”

Din același text, reamintesc, scris în închisoarea de la Aiud, reproduc și pasajul călătoriei/drumacului moment rememorat după aproape cincizeci de ani de la petrecerea lui: „Drumul spre Târgoviște, cu Neica Ioniță, a fost o încântare. De unde știa atâtea povești, atâtea întâmplări, atâtea proverbe?

Am plâns la despărțire; i-a dat și lui o lacrimă? M-a luat în brațe și i-am mângâiat blănița de astrahan de la scurta neagră, m-a sărutat pe frunte și pe obraji în vipii, m-a dat în primire ofițerului de serviciu. A plecat cu papornița de mâncare în mână, paporniță golită pe drum.

 Am intrat în incinta liceului militar ca un condamnat pe șapte ani de muncă grea, temniță grea. N-a fost o temniță.”

Timp de șapte ani, între 1915-1922, cadetul Petre Marcu din Balș a fost un elev de elită, mereu fruntaș la învățătură și disciplină școlară.

În vara anului 1958, Petre Pandrea așternea pe hârtia Jurnalului său intim și aceste rânduri: „În recentul voiaj craiovean mi-am reînnoit cele mai vechi amintiri, am retrăit anul 1915-1916, vacanța de vară, când, mic ostaș cu largă pelerină neagră, la școala de cadeți, eram «le chevalier servant de ma soeur en divorce, d’avec sont mari». Domnișoara Crăsnearu. Tanti Mitza. Primul cinema cu Francisca Bertini într-un film tenebros cu «Cobra Neagră». Apoi, anul final de liceu și bacalaureat, 1922-1923. Am trecut pe lângă Biblioteca Aman unde străjuia Elena Farago, denumită și „catafalcul liric” în calitate de directoare a muzeului. Tiberiu Iliescu întreba pe Eugen Constant: - Ce cauți pe la catafalcul liric în fiecare zi? / - Coane Tiberică, e o cafeluță în centru! // Tiberiu Iliescu a apostrofat și pe Șerban Cioculescu în mica și confidențiala lui revistă «Meridian»: «apostroful virgulei». (vol. Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, București, 2000, pag. 265-266).

În același volum, tocmai numit la pag. 5, citim următoarele rânduri datând tot din vara anului 1958: „Când aveam 14 ani, tata reflecta să cumpere o latifundie de o mie de pogoane.
S-a opus mama pentru a avea lichid pentru școlile celor opt băieți rămași în ființă și ale nepoților rămași orfani după feciorul pierdut în primul război mondial. Nu eram intelectuali, deși casa duduia de cărți școlare și străbunicul purtase ochelari, și mă aflam la a patra generație de „ochelariști”. Cui aparțineam? Din răscoala de la 1907 am înțeles târziu că nu făceam parte nici din latifundie, deși puteam cumpăra o mie de pogoane, nici din țărănime, nici dintre mercantili, nici din proletariat, ci din mandarinat.”

Casa de care amintește memorialistul a fost cumpărată pentru fiica Teodora, chiar în acei ani, pe strada Frații Golești, nr. 33, din Craiova. Ea s-a căsătorit cu C. Frunză și au locuit câteva decenii împreună aici, apoi casa în care poposea deseori și fratele și cumnatul Petre, a intrat în posesia urmașilor și există și azi.

Autorul acestui „documentar”, extrem de succint, segmentat, îl consideră ca pe un preambul, o punere în temă asupra unuia mai amplu, în bună măsură și inevitabil și el parțial cu titlul „Craiova lui Petre Pandrea”. A fost alcătuit într-o formulă extinsă, destinat să apară ca volum, la una din editurile active din Cetatea Băniei, în preajma împlinirii a patruzeci de ani de postumitate ai lui Petre Pandrea.

© 2007 Revista Ramuri