Biografia dramatică şi spectaculoasă a unor pictori celebri a reprezentat, adesea, o fascinantă sursă de inspiraţie pentru scriitori, regizori de film sau de teatru. Acest dialog tainic dintre realitate şi ficţiune este regăsit şi în romanul Lisei Stromme, Fata cu fragi, care valorifică un episod din viaţa lui Edvard Munch, după cum se relatează în epilogul cărţii. Acesta îşi petrecea verile la Asgardstrand, o mică şi pitorească aşezare situată pe malul mării, unde se refugiau şi alţi artişti plastici şi muzicieni. În timpul muncii de documentare, în memoriile uneia dintre localnice, autoarea a descoperit câteva pagini despre povestea de dragoste tumultoasă trăită de Munch împreună cu fiica unui amiral, preţ de o vară. Chiar dacă jurnalul pictorului nu confirmă adevărul acestei însemnări, posibilitatea existenţei idilei a fost suficientă pentru a-i aprinde imaginaţia creatoare.

Deloc întâmplător, acţiunea romanului este plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai exact în 1893, în Asgardstrand, circumstanţe reale, atestate de documente, ale naşterii primei variante a uneia dintre cele mai valoroase creaţii plastice ale artistului, Ţipătul. De fapt, Lisa Stromme stabileşte corespondenţe între geneza acestei capodopere şi povestea de iubire intensă şi devastatoare pe care o trăiesc cele două personaje, Tullik Ihlen şi Edvard Munch.

Martorul afectiv, reflectorul acestei mistuitoare pasiuni este o adolescentă de condiţie modestă, Johanne Lien, care culegea şi vindea fructe. Ea a dobândit oarecare notorietate după ce a fost ipostaziată în tabloul Fata cu fragi, realizat de Hans Heyerdahl. Perspectiva ei subiectivă asupra evenimentelor, oamenilor şi peisajelor relevă o prospeţime încântătoare a percepţiei. Reflectată, uneori, în descrieri sinestezice: „Vara era în toi, îşi arăta întreaga putere, iar parfumul rodului în floare înmiresma aerul. […] Cuibărită între dealurile înalte, luminată de strălucirea soarelui, aici, la ţărmul fiordului, vara îşi cânta fecunditatea pe mii de glasuri”.

Devenită fată în casă, protagonista se împrieteneşte cu Tullik, mezina familiei Ihlen, faţă de care resimte o puternică atracţie sufletească. Ambele tinere sunt fascinate de personalitatea boemă, controversată a lui Munch, în ciuda faptului că localnicii îl evită şi îl numesc Păcătosul sau Smintitul. În comunitatea conservatoare din Asgardstrand, comportamentul acestuia şi arta lui inovatoare erau considerate periculoase, degenerate, deoarece ultragiau morala tradiţională. Pictorul respectabil şi frecventabil era Heyerdahl, a cărui viaţă şi creaţie nu sfidau canoanele acceptate.

Johanne este captivată de prezenţa şi tablourile lui Munch, cu atât mai mult cu cât ea însăşi este înzestrată cu talent artistic. Receptivă la vibraţia şi cromatica pădurii, a mării, ea uceniceşte pe lângă un maestru atipic, al cărui mesaj verbal este într-un perfect acord cu picturile sale expresioniste: „Nu picta ce vezi, pictează ce simţi”; „Viaţa din afară şi cea lăuntrică sunt legate. Lumea exterioară se schimbă în funcţie de sentimentele noastre”. Tânăra îşi trăieşte propria dragoste şi se maturizează pe măsură ce devine confidenta şi aliata fiicei amiralului.

Iubirea dintre Tullik şi Edvard Munch, alimentată de frenezie afectivă şi senzuală, a fost sortită eşecului. Nu doar pentru că prejudecăţile, interdicţiile sociale şi morale ale familiei erau de neînfrânt, cât, mai ales, pentru că pictorul era devorat de o chemare mult mai puternică decât cea a mariajului: „Am pus întotdeauna arta mai presus de orice altceva”. Regulile şi responsabilităţile cotidiene ale existenţei îi erau străine. Căsnicia îi părea o povară, o piedică în realizarea aspiraţiilor sale creatoare. Dragostea n-a reuşit să învingă forţa sălbatică a creaţiei.

În viziunea Lisei Stromme, din sfâşierea neîmplinirii erotice a celor doi tineri a luat fiinţă prima versiune a Strigătului – expresie artistică a suferinţei vecine cu nebunia. Dacă, pentru Munch, pictura a reprezentat o cale de salvare individuală, o terapie, pentru Tullik, exploziva durere sufletească a despărţirii şi a pierderii a dobândit proporţii destrămătoare. Imaginea din tablou devoalează, în cheie alegorică, paroxismul disperării care desfigurează fiinţa: „Silueta abstractă, nici bărbat, nici femeie, ajunsese acum aproape un schelet, cu un craniu în loc de cap şi ochi goi, cufundaţi în orbite. Îşi prinsese capul în mâini, acoperindu-şi urechile cu palmele, iar din gura căscată părea că-i ieşea un strigăt. […] Înspăimântată, am văzut-o pe Tullik în tablou. Cerul în flăcări, roşu şi portocaliu, era ca valurile părului ei. Faţa aceea chinuită era întocmai cum o vedeam zi de zi; dârele verzui din jurul nasului şi ale gurii erau semnele bolii care mi se arătau pe faţa ei; felul în care-şi ducea ea mâinile la urechi semăna în mod straniu cu gestul personajului din tablou. Până şi vârtejul sinistru din spate mă făcea să mă gândesc la o soartă iminentă, de care nu poţi scăpa…”.

Edvard Munch, scindat între foarte omeneasca nevoie de fericire şi blestemul creaţiei, este portretizat sugestiv de confratele său de breaslă, Heyerdahl. Totodată, acesta schiţează şi tipologia artistului damnat: „– Edvard nu e făcut pentru dragoste, Johanne. Nu pentru dragostea unei femei. El îşi iubeşte arta. E însurat cu arta lui”. În confruntarea tragică dintre artă şi iubire, fatalmente există victime, de vreme ce ambele zeităţi pretind dăruirea totală şi sacrificiul de sine. Totuşi, Tullik reuşeşte să se salveze şi să-şi transfigureze delirul suferinţei, chiar dacă focul din inima ei nu s-a stins definitiv: „Edvard şi cu mine vom fi întotdeauna împreună. Suntem împreună altundeva, deasupra oceanului şi a cerului şi, în acelaşi timp, în fiecare părticică din ele. Despărţirea nu există”.

În vertijul de întâmplări şi pasiuni incendiare al celor două poveşti, împletite prin fire empatice, scriitoarea norvegiană a oglindit atât parcursul educaţiei sentimentale a Fetei cu fragi, cât, mai ales, destinul creatorului Edvard Munch, incapabil să se împlinească prin dragoste, deoarece „arta îl copleşeşte, îi înghite sufletul”.