Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Sinele şi poezia

        de Silviu Gongonea

Titlul volumului de eseuri semnat de Alexandru Ovidiu Vintilă, poet talentat, eseist şi redactor-şef la revista Bucovina literară, unde a şi publicat majoritatea textelor din prezenta carte al cărei punct de pornire este junghian, pune în lumină o condiţie esenţială a poeziei, pentru că sinele este revelatorul sensului vieţii, iar realizarea sa „este scopul complexului proces de individuaţie“, cum se subliniază într-o notă la „Cuvântul introductiv“, trimiţându-ne, în acelaşi timp, la recentul studiu Poezie şi individuaţie al lui Radu Vancu, ce nu accepta distanţa proustiană dintre eul biografic şi cel artistic şi vorbea, prin reevaluarea aparatului conceptual, despre „constituirea sinelui poetic“. În egală măsură, subtitlul, preluat din analiza dedicată lui Dolfi Trost, este şi un elogiu adus eului, pentru că bunele sale raporturi cu sinele asigură echilibrul şi armonizarea celui din urmă.

Miza Poeticilor… lui Alexandru Ovidiu Vintilă nu este reaşezarea canonului, deşi, în subsidiar, se citeşte şi o revanşă a actului de profunzime (Gaston Bachelard) în faţa epidermicului, a poeticului gălăgios şi precar, ci scanarea unor prielnice plaje poetice: „spaţiu al aventurii este şi sinele, un teritoriu larg, intim, personal, al tuturor nivelelor de realitate, acolo unde ne regăsim şi unde avem posibilitatea să ne echilibrăm, unde toate contradicţiile experienţei umane se contopesc. Înspre şi în sine vom descoperi o altă dimensiune a sensului.“ (pp. 5-6).Invocabil, în această ordine de idei, devine, desigur, autorul Malului albastru, care vedea în poezie o necesitate a speciei, o şansă tainică a ei de salvare: „poemul sau poezia poate reprezenta o cale către salvare, spre ieşirea din labirint, un drum al iniţierii, o modalitate de cunoaştere deplină a sinelui şi, implicit, a devenirii.“ (p. 6). Cum drumurile criticii şi ale poeziei nu sunt aceleaşi, ele rămân să fie apropiate, totuşi, prin ceea ce autorul consideră o lectur㠄simpatetică“, mânată de interogaţia fertilă ce îi revine, în cele din urmă, propriului sine dornic de a se înălţa peste noi spaţii poetice. De aceea, căutarea verdictelor este inutilă, iar rarele luări de poziţie sunt menite, mai curând, să atragă atenţia asupra vreunui poet neglijat pe nedrept de istoria literară.

Criteriul fundamental de selecţie este oferit, aşadar, de propriile canale de receptare îndreptate către „favorabilii“ săi, ca să folosim un termen-cheie al poieticii naumiene. Este vorba despre poeţi care au produs o schimbare de paradigmă prin sistemul lor poetic şi prin modul lor de a acţiona în lume. Capul de listă este ocupat de Tristan Tzara („omul, în centrul tuturor creaţiilor spiritului, spunea acesta, trebuie să îşi afirme superioritatea asupra noţiunilor sărăcite de substanţa umană, asupra lucrurilor moarte şi asupra bunurilor prost câştigate“) care va fi urmat de alţi avangardişti sau scriitori crescuţi în siajul avangardelor, de la suprarealişti, onirici şi până la Liviu Ioan Stoiciu. Incursiunea se încheie cu trei interviuri savuroase şi instructive acordate de Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu şi Sebastian Reichmann.Firul conductor al textelor este dat de felul cum este surprinsă atitudinea de frondă a acestor poeţi în faţa ordinii sociale şi morale care a împins umanitatea în situaţii fără ieşire, fapt certificat cel mai bine de cele două conflagraţii mondiale, dar acest fir se descoperă şi în calitatea estetică a textelor acestora. Benjamin Fondane se situează, astfel, „între poetica revoltei şi iraţionalismul şestovian“, cu alte cuvinte, în cazul său, ca şi al multor alţi poeţi, blamată este „capcana raţiunii“ pe care a încercat să o înlăture prin toate mijloacele. Când un soi de revoltă este inoperant, se apelează la o „lirică profund umanist㓠(p. 24), bazată pe bunătate şi dragoste, aşa cum întâlnim la Ilarie Voronca, autorul unui Mic manual de fericire perfectă, scris în ultimul său an de viaţă, înainte de a ajunge la sinucidere. La acelaşi gest, după cum bine ştim, va apela şi Gherasim Luca, cel care se ridic㠄împotriva oricăror frontiere“ (p. 50), împotriva Creatorului şi a propriei existenţe, căci, cum bine surprinde Petre Răileanu, limita este „tocmai naşterea pe care s-a încăpăţânat să o nege şi să o suprime printr-un întreg program poetic şi existenţial. „În altă parte, găsim că Vintilă Ivănceanu este „un insurgent fantast“; astfel de etichete care ţintesc miezul poeticii unui autor întâlnim şi în cazul lui Constantin Nisipeanu, Jules Perahim (singurul care nu este poet), Paul Păun, Sesto Pals, Gellu Naum, Constant Tonegaru, Leonid Dimov, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Constantin Abăluţă, Constantin Hrehor şi, nu în cele din urmă, al Marianei Marin.

Nu mai puţin un istoric literar şi un hermeneut, cum îl creditează Petrişor Militaru pe coperta IV, Alexandru Ovidiu Vintilă este şi un bun apărător şi promotor al poeziei de calitate ce trebuie înţeleasă ca act de împotrivire în faţa sistemelor alienante şi, în egală măsură, (necesară) hrană pentru suflet, cum numea Marcel Raymond poezia.

 

© 2007 Revista Ramuri