Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre marea literatură de călătorie

        de Gabriel Nedelea

Nu se prea poate ieşi de sub vraja cărţilor lui Patrick Leigh Fermor pentru a le prinde într-un text de întâmpinare, cu atât mai puţin de sub vraja tomului Drum întrerupt. De la Porţile de Fier până la Muntele Athos. E tipul de scriere care nu te lasă niciun moment pe margine, care te aruncă vizual şi, pare mult spus, spiritual, într-un itinerariu iniţiatic, de cunoaştere profundă a geografiei umanizate, pas cu pas, de o minte extraordinar de sensibilă la vibraţiile omenescului, empatică peste puterile intelectuale. Ar fi o greşeală ca cititorul autohton să se repeadă asupra paginilor despre România pentru a se căuta, mai mult sau mai puţin aşa cum se ştie, în consemnările autorului englez, deşi va găsi fragmente ce-i vor gâdila orgoliul sau, după caz, îi vor hărţui scepticismul. Drum întrerupt. De la Porţile de Fier până la Muntele Athos, ca şi Între păduri şi ape. La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de mijloc până la Porţile de Fier (apărută, de asemenea, la Editura Humanitas, în 2015) sunt cărţi de călătorie de o prospeţime literară revigorantă, de un romantism sănătos, mă determină să zic, deşi pare o flagrantă contradicţie. Romantică a fost Europa până la finele celui de-al Doilea Război Mondial, parcă fără să-şi creadă minţii, dar atât de un romantism alb, cât şi de un romantism negru (cum s-ar zice în magie/ vrăjitorie), inuman cel de-al doilea.

Patrick Leigh Fermor întruchipează romantismul alb (poate mai potrivit ar fi să-i spun verde, dar nu s-ar mai păstra elementarul antagonism), iar odiseea sa e o fugă de casă pentru a se întoarce spre sine. Cu o familie destrămată, relativ înstărită, cu un tată distins geolog plecat în Indii, tânărul Fermor se cufundă în petreceri ce-i fracturează destinul profesional. La numai 18 ani, pare-se după o noapte de distracţie, are revelaţia risipirii în care a plonjat şi ia hotărârea călătoririi, ce avea să înceapă, fără nicio întârziere, din momentul declicului de conştiinţă, pe 8 decembrie 1934. De aici, totul devine călătorie, fie fizică, fie în amintire, fiindcă rescrierea se va petrece câteva decenii mai târziu din memorie, cea mai mare parte dintre însemnări pierzându-se în repetate rânduri. De altfel, scrierea propriu-zisă efectiv l-a chinuit, autorul ridicând probleme de stil care în naraţiune par depăşite cu luciditate şi uşurinţă, dar din epopeea manuscriselor, povestită de editorii englezi Colin Thubron şi Artemis Cooper – a căror introducere însoţeşte şi ediţia românească, reiese scrupulozitatea şi procesul elaborat şi anevoios al recuperării şi structurării.

Drum întrerupt începe, cum o spune şi subtitlul, la Porţile de Fier, oprindu-se la gurile Europei, pe graniţele Mării Negre. Acţiunea se desfăşoară, prozaic spus, în Bulgaria şi România, însă descrierile diferă fundamental, în profunzime, fiindcă Fermor a vizitat şi trăit în două rânduri în România, ţară de care s-a legat şi prin prima sa mare dragoste, prinţesa Bălaşa Cantacuzino, pe care a cunoscut-o în Grecia, locuind împreună la Atena, apoi la Băleni – Galaţi. De aici şi o parte din frământările sale stilistice, pe care le ia pieptiş, cum a făcut-o şi cu drumul (fie muntos şi deluros, fie întins ca-n palma Bărăganului sau văile Dunării): „În România am stat de două ori (...) Pornind din văile din nordul Moldovei, unde locuiam, am călătorit prin toată ţara, până în Deltă, Bucovina, m-am întors în Transilvania, în Dobrogea, în Basarabia şi la Bucureşti, de multe ori. De aceea, peste primele mele amintiri se suprapun multe altele, şi când scriu despre aceste prime întâlniri mi-e greu să înlătur lucrurile aflate după aceea: ar însemna să arborez o falsă inocenţă. Va fi dificil să separ experienţele ulterioare de aceste prime întâlniri cu Regatul. Aproape că nu mă pot abţine să nu strecor câteva astfel de bule de mai târziu în paginile care urmează. Este un proces riscant, dar dacă găsesc ocazia potrivit㠖 un posibil final de paragraf sau un gol ademenitor în nerafinata lucrătură a acestei cărţi – este posibil să mă dedau cu entuziasm acestei sarcini, dar nu fără a-1 avertiza pe cititor” (p. 174).

Despre Bulgaria lucrurile stau altfel, golurile le acoperă fie mărturisind efectiv că amintirile i s-au şters, fie prin adevărate mostre de virtuozitate stilistică, cu alunecări ficţionale, nuclee narative cu personaje ca Nadejda (jumătate grecoaică), ce poartă în sine farmecul balcanic atins de bagheta culturii franceze, sau Goci (din minunatul oraş Târnovo), din aceeaşi ţesătură, dar mai profund bulgar. Tocmai asta l-a şi fascinat la balcanism, calchierile culturale, melanjul de un exotism cu totul aparte, conlucrarea şi confruntarea permanentă între lumea musulmană şi cea a creştinătăţii, pe un fond slav şi/ sau latin de un specific pe care Fermor îl surprinde bazându-se pe erudiţia şi intuiţiile sale fenomenale. Bulgaria îi dă mai mult răgazul să croiască stilistic, să fie mai aproape de natură. E memorabilă scena în care asistă, într-o şa montană, la trecerea unui imens nor de berze ce-şi începuseră migraţia. Pe lângă descrierea plastică splendidă, oferă şi o erudită incursiune în tipurile de berze şi în tipurile de „transhumanţ㔠ale acestora, dublând discursul asemănător pe care îl are despre migraţiile slavilor sau ale evreilor.

Înainte de a trece la câteva impresii exprimate despre România, subliniez dedarea autorului la luxurianţa balcanică, desfătările culinare şi muzicale, fără să deraieze într-un hedonism ce i-ar fi putut opri călătoria, ci, dimpotrivă, cu momente de asceză, voită sau forţată. Fermor stăpâneşte magistral tehnica acumulării, enumerările sale sunt adevărate „liste infinite” (Eco), adică deschise prin combinaţiile şi permutările pe care le permit, prin toleranţa lor simbolică (în plan cultural). Iată, de pildă, conţinutul rucsacului – descris nu foarte plastic, dar relevant prin diversitatea sa – în momentul în care îl regăseşte după ce-i fusese furat într-un orăşel bulgăresc de pe Dunăre, chiar înainte să treacă în România:

„În ultimul rând, în colţ era sprijinit bastonul unguresc greu, frumos echilibrat, pe care îl primisem în Alfold, sculptat în totalitate cu un model din frunze de stejar răsucite: puţin cam ostentativ, dar mai bun decât cel de frasin cumpărat din Sloane Square, cu care plecasem la drum şi pe care-l pierdusem, împodobit cu un Stocknägel strălucitor de aluminiu, plăcuţele acelea figurative pe care le vând librarii din toate oraşele germane şi austriece oricărui Wanderer [drumeţ]. (...) Singura podoabă pe care o mai aveam era vechea medalie de argint, puţin tocită, de dimensiunea unui penny, pe care o găsise Nadejda pe fundul cufărului şi mi-o legase în jurul gâtului cu un şiret de piele. Pe o parte avea o corabie care plutea pe mări agitate în vreme de furtună, iar pe cealaltă, un sfânt călare, care-şi înfigea suliţa într-un balaur: Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dumitru. (Era imposibil de spus care din ei – în iconografia bizantină îi poţi diferenţia numai după culoarea armăsarilor: cenuşiu în cazul unuia, dereş în cazul celuilalt.) Pe masă mai erau întinse şi alte lucruri scoase la iveală de Rosa: calpacul care ghicea zilele de prazdnik, un brâu împletit cu model roşu din Arad, făcut sul, fluierul unui păstor din Transilvania, la care nu reuşeam să cânt decât două note vagi şi îndoielnice, o pipă austriacă spartă, decorată cu o capră-neagră, şi una bulgăreasca cu un căuş subţire de lut şi tub de bambus, ca un calumet scurt, din care pufăisem ruşinat vreo două săptămâni, un taler din vremea Mariei Terezia, un vas rotund pentru slivo, din lemn sculptat, câteva bricege şi pumnalul bulgăresc în teaca lui, o busolă mică, caietele de desen, cele trebuincioase pentru scris şi cele două minunate hărţi ale Europei de Est de la Freytag, din Viena” (pp. 151-152).

Pasajul rezumă excelent cea mai mare parte a cărţii, nu însă şi modul în care simte România, uneori de-a dreptul româneşte, prin reacţiile sale (dublate de excursuri meditative) faţă de dor, zbucium şi bucium sau doine. Scrie, în acest sens, pasaje de o superbă naivitate tradiţionalistă. „Explic㔠tendinţa antisemită a românilor, purtarea lor faţă de acest celălalt care jucase şi juca, de fapt, un rol important în modernizarea ţării. Este foarte impresionat, în parte şi din motive subiective, de personalităţile bucureştene interbelice, realizând scurte portrete memorabil executate stilistic, foarte entuziaste şi sugestive în acest sens:

„Sub aripa acestor binefăcători, priveam uluit figurile care se conturau în depărtare: Titulescu, ministrul de externe, înalt, cu înfăţişare de mandarin, dar cu nişte splendide gesturi histrionice şi evident un geniu comic de primă mână; Grigore Gafencu, unul dintre cei mai arătoşi bărbaţi pe care i-am văzut vreodată, un om de un farmec şi de un curaj extraordinar, care i-a urmat lui Titulescu anul următor şi care avea o soţie franţuzoaică amuzantă şi fermecătoare pe nume Nouchette (...); Anton Bibescu, o figură rezervată, cu un aer nemţesc, leonin, sardonic şi, mi se părea mie, chiar uşor sinistru, care era căsătorit cu Elizabeth Asquith şi avea o fiică de vreo paisprezece ani, Priscilla, copil precoce, cu o privire pătrunzătoare şi extrem de talentată, care mi-a devenit o bună prietenă mai târziu, după ce a reuşit să fugă din România la Beirut în timpul războiului; deja aproape mitica Maruca Cantacuzino, care s-a căsătorit cu Enescu, compozitorul; Rose Covarrubias Nano – o mexicancă frumoasă, roşcată, cu un aer tragic; Paul Zănescu, un tânăr diplomat strălucit, amuzant, foarte talentat şi neconvenţional (din nefericire, ultimii doi s-au sinucis câţiva mi mai târziu) (...); Elisabeta Cantacuzino şi soţul ei, George, cel mai bun arhitect din ţară, care tocmai se-ntorseseră dintr-o lungă călătorie prin Persia, relatări care m-au făcut să mă gândesc la o posibilă schimbare de traseu după ce ajungeam la Constantinopol; Dimitrie Sturdza, cu un nas, o bărbie şi o încruntătură demne de un Malatesta, peltic, un virtuoz al criticilor caustice, dar comice şi un om de o mare bunătate” (pp. 212-213).

Scriitor în toată puterea cuvântului, unic prin capacitatea sa de a surprinde legătura dintre geografia cunoscută la pas, profunzimile localnicilor de pe formele acesteia şi mersul aspru şi spectaculos al istoriei, Patrick Leigh Fermor ne oferă o mare carte de călătorie, reînnobilând această specie. Un mare merit îl are, în ceea ce priveşte ediţia românească, Mariana Piroteală, pentru impresionanta traducere. Drum întrerupt. De la Porţile de Fier până la Muntele Athos este o carte minunată.

© 2007 Revista Ramuri