Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Constantin Pădureanu

Focuri de Aoleo, Mărie

Era în seara de lăsatul secului de brânză.

În răscruci, la Cucu, copiii învârteau,

Deasupra capului, mătăuze aprinse

Şi făceau de măscară fetele din sat

Cu vorbe deşucheate din partea

Dănacilor care călcau pe alături.

Fiecare copil, în bătătura lui,

Găurise o cutie de vopsea,

în două părţi,

Cu un cui şi o legase cu sârmă.

O îndesase, apoi, cu trenţe

Sau cu resturi de cauciuc

Peste care turnase gaz

Şi zvâc un chibrit aprins.

Pe urmă, ieşea mândru în linie

Şi se alătura celorlalţi.

În răscruci, veneau bărbaţi

Şi femei cu oale de vin,

Cozonac, prăjituri şi fursecuri.

Porneau o petrecere de zile mari,

Cântând sau spunând glume nesărate.

 

Aruncau: încălţăminte veche,

Cizme sau bocanci militari

Şi le dădeau foc, de se ridica

Bâlbătaia până aproape de sârmele

De curent electric.

Dănacii aprindeau focuri pe

Dealul Şolomonului

Şi rostogoleau spre pârâul Prodila

Anvelope sau camere de cauciuc mari

De tractor sau de Dacia arzând în flăcări.

Făceau, pe loc, strigături despre

Întâlnirile de dragoste ale băieţilor

Cu fetele mari din Rudarii Olteniei.

Sau despre bărbaţii însuraţi

Care prea curveau cu văduve

Şi cu muierile celor plecaţi

În armată.

 

Tudor Postelnicu se întorsese

Acasă aproape de ora opt.

Se opri o ţâră la poartă.

Era, penru prima dată, când

El nu participa la obiceiul

Dănacilor cu focuri aprinse

În răscruciul Cucu şi pe

dealul Şolomonului.

Frânturi de strigături răzbăteau

Până la el

Şi le ascultă câteva minute:

- Aoleo-leo-leo-leoooo, Mărieeee, Mărieeee,

Ce ţi-a venit ţie?

Chef de cununie!

A trimis vorbă.

Cine băăăă?

Tudor Postelnicu,

Pe un fir de aţă

Ca să o ia în braţă.

La cine, băăăă?

La fata lui Ilie Romanaţi.

Pe un fir de mătasă,

La Georgeta în casă…

A fugit de Sânziene

Soarele se înălţase la jumătatea cerului,

Vestind amiaza unei zile însorite şi tăcute,

Încât murmurul câmpiei se auzea

În Rudarii Olteniei ca bocetul

Înfundat al unei bătrâne răguşite,

Iar clocotul Jiului părea un plâns tânguitor.

În timp ce, din când în când,

Adieri scurte de vânt veneau de la sud

Şi se pierdeau în umbra

Limpede şi rece a caselor.

Zora Albiş se afla peste tot,

Repezea vorbele acolo unde

trebuiau repezite,

Mângâia şi lăuda acolo unde

I se părea că se cuvine.

Era ca o suveică cu multe

şi mărunte iţe,

Cu multă urzeală

Şi cu mai multă îndrăzneală.

Muierea asta a lui Nicuşor Albiş

Avea trup de nevăstuică

Lunecoasă de baltă,

Cu perii lucioşi

Şi cu ochii ca licuricii.

Zora spunea vecinelor ei

Că nu înţelegea deloc

Cum de pot unii să permită

Nevestelor să-i joace pe sprâncene

După cum le nărăvesc pe ele poftele.

 

Nicuşor Albiş, bărbatu-său,

butucul cu mustăţi,

Măgar închiriat în averea muierii,

Moldoveanul cu pumnul ca un baros,

Care vorbea o dată în zi,

Îţi frângea degetele,

Dacă dădeai noroc cu el

Şi te spăla cu lumini de

fulgere albastre

Dacă încercai să-i întorci vorba.

Dar, cu toate astea, ei doi

Nu prea aveau multe în comun.

Vasile Zgaibă, văru-său, a glumit cu el

Despre nevastă-sa, că le luase

lumea seama

Şi Butucul l-a repezit cât ai zice peşte:

- Bă, Vasile, nu-mi zici mie ţie

Şi nevestei mele fă, ai auzit?!

- Bine, vericule, dar vezi să nu

pierzi căruţa,

Că se dă ea toată ziua huţa.

Zora îşi simţea sufletul deschis

Ca un câmp primăvara la amiază,

Iar ea era marginea livezii

din preajma izvorului,

Plină de iarbă şi smălţuită cu maci.

Pentru o muiere tânără ca ea

Viaţa pe care o ducea se izânise

Şi nu mai avea nici un chichirez

Fără un tânăr şi frumos amorez.

Îi sfârâiau călcâiele după alţii.

Trupul femeii fremăta şi aştepta

Pe cineva care s-o înţeleagă.

Zora, muierea asta pe care

Numai o herghelie de armăsari,

Nărăviţi la iepe împărăteşti,

O mai sătura,

A fugit de Sânziene

Cu un hăndrălău de electrician,

Un dănac din Balta Verde

Mai mic decât ea cu cinci ani.

Şi a rămas Nicuşor Albiş

Fără muiere

Şi cu buzele umflate.

Albeaţă în ochi

Porecla asta îi venea lui Vasile Mozgoavă

De la o întâmplare din tinereţea lui.

De Buna Vestire venise pe la el

Dinu Cârcăială, vecinul şi prietenul lui,

Şi-l găsise la masă cu toată familia:

Cu Riţa, nevastă-sa, şi cu cele patru fete:

Maria, Rada, Ileana şi Sâia.

Vasile l-a poftit să mănânce cu ei,

Dar Dinu doar ce se ridicase de la masă.

Riţa fiersese douăsprezece ouă

Şi le pusese într-un castron.

Vasile a luat două ouă,

Unul i l-a dat lui Dinu

Şi pe celălalt l-a oprit el.

A întins mâna şi i-a zis ăstuia

Să dea cioaca.

 

Dar Dinu a spus că nu sunt Paştile

Şi nu sunt roşite, punându-l pe masă.

- Vasile, dacă ciocnim două ouă albe,

Ne apare albeaţă în ochi

Şi cu timpul facem apa neagră,

După care orbim.

- Du-te, bă, de aici, l-a repezit el.

Ce spui tu sunt scorneli,

Uite că eu dau cioaca

Şi nu am nimica.

Vasile a luat şi celălalt ou

în mâna stângă

Şi a dat cioaca cu cel pe care

Îl avea în dreapta.

Ceilalţi l-au privit şi n-au zis nimic,

Că îl ştiau om cu pandala

Şi n-au vrut să se pună rău cu el.

După câteva luni, Vasile Mozgoavă

A făcut albeaţă în amândoi ochii,

Iar, după câţiva ani, apă neagră.

Două vecine

Tudoriţa Lache trecu linia la vecina ei,

Deschise poarta şi strigă:

- Polină, fă, Polină, eşti acasă?

Unde nesfielnicului te băgaşi?

Vino încoace, tu n-auzi, fă, năroado?!

Ce ai mâncat urdă şi ai rămas surdă?!

- Ho, fă, nebuno, că nu dau turcii,

Ce strigi ca apucata, că mă şi spăriaşi dracu…

Ce ai, te strânse morticica de gât?!

Răspunse pe un ton de supărare

Polina Scrobeală.

Auzii, zbanghio, măcar acu să fii serioasă

Şi să nu mai umbli cu fofârlica,

Ţâpi de parcă te-ar fi luat din căluş

Şi trebuie să sară peste tine

Fane Goge cu „hăp-hărăp”.

Ea veni în mijlocul bătăturii

Şi îi făcu semn vecinei cu mâna

Să înainteze.

Tudoriţa Lache era în papuci

Şi abia îşi târşea picioarele.

- Văd că eşti ostenită ca o mârţoagă,

observă Polina,

Când suie la deal, doar că tu nu sufli

Şi nu faci spume la gură ca ea.

Domnişoară, mergi şi tu mai repede,

O luă ea în băşcălie,

Ce te rupi aşa în figuri?

Eşti o vipă din Rudarii Olteniei

Sau o viperă la margine de câmp!

Belejgănito, sau vrei să te dai

Cocoana Vicşoreanca plâmbându-se

Prin curtea conacului de la

Domeniul Coroanei de la Segarcea?!

 

Femeia o pofti la umbra dafinului

de lângă fântână,

Unde avea aşezate două scaune

Cu pernuţe pe ele şi o masă ovală,

Toate făcute din răchită.

Acolo îşi făceau ele veacul

Şi îi forfecau pe toţi sătenii.

Tudoriţa Lache, poreclită şi

„buletinul de ştiri”,

Pentru că afla repede toate întâmplările.

Era scundă şi grasă, avea o

privire pătrunzătoare,

Sprâncene împreunate şi „ochii smoliţi”,

Cum îi zisese soacră-sa, Veta Lache.

Cealaltă, cu câţiva ani mai mare decât ea,

Era înaltă şi slabă ca un ţâr,

Cu un cap mare,

Care făcea notă discordantă

Cu restul trupului, dar, de altfel,

O femeie bună la suflet

Şi săritoare la necazurile oamenilor.

Le lega o prietenie de patruzeci de ani,

Se respectau ca vecine

Şi, chiar dacă se tachinau reciproc,

Nu se supărau.

Dacă ai fi intrat în gura lor,

Îţi trăgeau un perdaf

De îţi mergeau fulgii,

Rămâneai gol ca puii de găină

„Fraţii Petreuş”.

Mai bine îţi vedeai de treabă

Şi te lăsai păgubaş.

© 2007 Revista Ramuri