Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ispăşire

        de Viorica Gligor

Sunt cărţi pe care le citim pe nerăsuflate, chiar şi acum, la vârsta maturităţii, când actul lecturii s-a profesionalizat. Asta pentru că povestea lor ne subjugă, ne seduce, ne răscoleşte şi reîmprospătează unele dintre valorile esenţiale ale existenţei. Un astfel de roman este Vânătorii de zmeie, al scriitorului afgan Khaled Hosseini. În care se oglindeşte adevărata măsură a dragostei, splendoarea dăruirii şi a sacrificiului de sine, în numele prieteniei şi al fraternităţii.

Eşafodajul narativ al cărţii este susţinut de rememorarea lui Amir, al cărui suflet este mistuit de păcatele neispăşite ale trecutului, săvârşite faţă de Hassan, alături de care a copilărit, într-un Kabul încă paşnic. Cei doi orfani, fiul stăpănului şi al slugii, au supt lapte de la sânii aceleiaşi doici, au mers de-a buşilea împreună, au învăţat mersul pe bicicletă unul de la celălalt, au descoperit savoarea jocurilor şi a năzbâtiilor puerile, protejaţi de o legătură puternic afectivă şi de dragostea celor doi taţi. Cu toate acestea, convenţiile, cutumele sociale şi religioase le interziceau să fie prieteni, deoarece unul era sunit, şi făcea parte din aristocraţia paştună, iar celălalt, şiit. Şi peste asta nu se putea trece: „Peste istorie se trece greu. Ca şi peste religie. Eu eram paştun, iar el – hazar, eu eram sunit, iar el – şiit şi nimic nu avea să schimbe asta. Nimic”.

Atunci când a trebuit să-l apere pe Hassan de agresiunea unora dintre suniţi, Amir l-a trădat şi l-a abandonat. Frica şi laşitatea au fost mai puternice decât sentimentele şi bunele sale intenţii. Celălalt, în schimb, a luptat pentru a-l salva, cu orice preţ, în toate împrejurările, dovedindu-şi astfel nobleţea, superioritatea. Loialitatea lui Hassan, împinsă dincolo de instinctul de conservare, a reprezentat un ascendent moral, pe care nu l-a putut îndura. Relaţia lor s-a destrămat în urma unei scene dramatice, din finalul campionatului de zmeie, când Hassan, după ce a vânat zmeul care i-a asigurat lui Amir victoria mult râvnită, a devenit victima unui viol. Protagonistul, paralizat şi umilit de spaimă, a asistat neputincios la această barbarie. De-atunci, ravagiile remuşcărilor au devenit irespirabile, cu atât mai mult cu cât nu-şi putea mărturisi păcatul. Pentru că nu mai suporta să-l privească pe cel căruia i-a greşit atât de grav, a recurs la un gest extrem: i-a înscenat un furt, sperând că tatăl său îl va alunga. Hassan nu a negat acuzaţiile, a asumat şi acest ultim sacrificiu, din nevoia de a-l proteja. Retrospecţia intensifică tragismul întâmplărilor evocate şi antiteza stărilor emoţionale: „Ştia că îl trădasem, şi totuşi mă salva, poate pentru ultima oară. L-am iubit în clipa aceea, l-am iubit mai mult decât am iubit vreodată pe cineva, şi am vrut să le spun tuturor că eu sunt şarpele din iarbă, monstrul din lac. Nu eram demn de acest sacrificiu, eram un mincinos, un şarlatan şi un hoţ. Şi aş fi spus ce-mi stătea pe buze, numai că o parte din mine se bucura. Se bucura că toate acestea se vor termina în curând. Baba îl va alunga, o să fie destul de dureros, dar viaţa avea să meargă mai departe. Voiam să-mi văd de viaţa mea, să o iau de la capăt. Voiam să fiu din nou în stare să respir”.

Fără-ndoială, viaţa şi-a urmat cursul sinuos, pentru că, la scurt timp, Amir şi tatăl său au părăsit Afganistanul ameninţat de război, s-au refugiat mai întâi în Pakistan, apoi în America. Aici, parcursul tensionat al relaţiei dintre cei doi s-a remediat. Deşi, în copilărie, Amir a resimţit deseori frustrarea de a nu-i fi semănat părintelui său, peste timp, şi-a asumat alteritatea. Baba, renumit om de afaceri în Kabul, preţuia activitatea, nu contemplaţia şi, de aceea, evadarea fiului în lumea cărţilor şi a scrisului i s-a părut mereu un deficit, o infirmitate. Mai degrabă se regăsea în atitudinea şi în comportamentul neînfricat al lui Hassan. Fapt care îi stârnea fiului o nemărturisită gelozie. De aceea, problematizează el tardiv, atunci când a avut de ales între a-i lua apărarea acestuia şi a fugi ca un laş, a făcut, involuntar, un joc al destinului: „Poate că Hassan era preţul pe care trebuia să-l plătesc, mielul pe care trebuia să-l ucid ca să-l câştig pe Baba. Oare era un preţ prea mare? Răspunsul mi s-a ivit în minte înainte să-l pot ascunde. E doar un hazard, nu-i aşa?”.

Şi totuşi, firele sorţii au fost mult mai complicate decât ar fi crezut. De-abia după un sfert de secol au început să se descâlcească, după moartea lui Baba, când Amir, bărbatul matur, afirmat ca romancier şi căsătorit în California, a primit un telefon de la prietenul tatălui său, Rahim Khan. Aflat în pragul morţii, acesta i-a dezvăluit secretul că Hassan, ucis între timp de talibani, îi era frate vitreg. Cerându-i să-şi salveze nepotul, rămas orfan în Afganistan, i-a oferit şansa de a-şi răscumpăra păcatele, de a se elibera de suferinţă şi de a dobândi iertarea: „Dacă i-aş fi închis uşa lui Sohrab, mi-aş fi închis calea spre iertarea propriilor păcate, iar iertarea asta nu înmugurea ca un mănunchi de revelaţii, ci sub forma durerii care îşi strângea lucrurile, le împacheta şi pleca, fără să mă anunţe, în mijlocul nopţii”.

Întoarcerea acasă a fost dureroasă şi periculoasă. Aici, s-a confruntat cu o realitate brutală. A descoperit o umanitate ultragiată de intoleranţă etnică, asediu, război, sărăcie şi crime. Kabulul copilăriei a devenit o amintire devastată. Pretutindeni – pe străzi, în pieţe, pe stadioane – stăpânea teroarea instalată de talibani. Drama colectivă a afganilor este radiografiată în aspectele ei religioase, psihologice, sociale şi economice. Dincolo de toate acestea, dominantă rămâne căutarea identitară a protagonistului, imperativul său interior de a înţelege ceea ce a trăit. De a găsi calea spre propria mântuire. Târziu, după multe confruntări cu limitele personale, Amir a recuperat sentimentul fraternităţii, şi-a absolvit propria vinovăţie şi pe cea a tatălui, chinuit de remuşcări, scindat între dragostea pentru fiul legitim şi cel neligitim: „M-am uitat la fotografie. (...) Eu eram jumătatea oficială, aprobată de societate, legitimă şi, în acelaşi timp, întrupam fără să ştiu vinovăţia lui Baba. M-am uitat la Hassan, al cărui zâmbet lăsa să se vadă doi dinţi lips㠖 cealaltă jumătate a lui Baba. Cea fără drepturi sau privilegii. Jumătatea care moştenise tot ce avusese Baba mai pur şi mai nobil. Jumătatea care fusesese poate, în cel mai tainic ungher al inimii lui Baba, cea la care se gândea ca la adevăratul său fiu”.

În ciuda tramei palpitante, chiar senzaţionale, Vânătorii de zmeie rămâne un tulburător roman de familie, în care se reflectă contorsionările, tribulaţiile iubirii filiale, fraterne şi paterne. Dar şi o meditaţie profundă despre culpă şi iertare, despre ispăşire şi vindecare sufletească: „Şi asta, cred eu, este esenţa răscumpărării păcatelor, Amir jan: când vinovăţia duce la bunătate”. Scena finală, de o mare frumuseţe, sparge limitările temporal şi spaţiale. Asemenea lui Hassan altădată, Amir, bărbat în toată firea, aleargă, alături de o ceată de copii gălăgioşi, cu faţa transfigurată de zâmbet, să vâneze ultimul zmeu. Zmeul speranţei şi al renaşterii. Preţ de câteva minute, a redevenit puştiul de doisprezece ani, înălţând şi vânând zmeie pentru nepotul său, Sohrab, într-o iarnă cu zăpadă proaspătă, în care se amestecă, ca în Kabulul copilăriei, mirosurile de afine uscate, de portocale acrişoare, de rumeguş şi nuci. Trecutul şi prezentul se suprapun halucinant, curăţând reziduurile suferinţei.

© 2007 Revista Ramuri