Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Matei Călinescu – viziune şi rigoare

        de Ionuţ Orăscu

Printre primele cărţi de critică pe care ni le-au recomandat profesorii noştri de literatură în primul an de facultate au fost Conceptul modern de poezie şi Cinci feţe ale modernităţii. Sunt cărţi pe care, indiferent de „vârsta” critică, le revizitezi pentru evaluare şi confirmare. Dincolo de exemplaritatea lor, ele prezintă un aspect rar întâlnit: contactul cu literatura universală printr-o perspectivă autohtonă validată de „ambele părţi”.

Humanitas reeditează Conceptul modern de poezie (pe care o voi prescurta de acum înainte Cmp) într-o colecţie care urmăreşte că cuprindă toată opera lui Matei Călinescu. Cmp, după cum bine se ştie, este la bază o teză de doctorat, publicată în anul 1972, în plin regim ceauşist. Cinci feţe ale modernităţii (pe care o voi prescurta Cfm) este reeditată anul acesta la Polirom. A apărut în anul 1977 sub titlul Faces of Modernity, apoi, în 1987 este reeditată cu un capitol despre postmodernism şi s-a menţinut în această formă până azi.

Pe fondul „dezgheţului” din anii ’60, Matei Călinescu se formează în spiritul „noii critici”, alături de nume precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Gheorghe Grigurcu, Cornel Regman ş.a. Generaţia „şaizeci” de critici şi teoreticieni a fost un pion esenţial în revirimentul literaturii dup㠄seceta” deceniilor cinci şi şase.

Am încercat să recitesc cele două cărţi ca fiind una singură. Desigur, perspectiva din Cfm nu numai că o continuă pe cea din Cmp, dar o şi înglobeză. Cmp este filonul din care s-a cristalizat viziunea din Cfm, carte ajunsă în bibliografia esenţială pentru cei care studiază modernitatea şi postmodernitatea.

Cmp se deschide printr-o memorabilă analiză a apariţiei şi evoluţiei lirismului, care, spre deosebire de „poezie”, simpl㠄formă de limbaj”, este „limbajul însuşi” (p. 22), o modalitate de comunicare sui generis. Matei Călinescu îşi structurează premisele pentru o aprofundare a modalităţilor de configurare a imaginarului în poezia modernă. Astfel, ne rămâne de la Matei Călinescu o triadă încă operaţională şi astăzi în critică: reprezentarea (specifică neoclasicismului) expresia (care se confundă cu romantismul) imaginaţia (preponderentă în poezia modernă, înţeleasă aici ca post-baudelaireiană).

Rigoarea academică, împânzită de informaţia filologică (mărturii, jurnale, scrisori), dar şi o „sfial㔠hermeneutică (aceast㠄sfial㔠va „exploda” în A citi, a reciti, unde speculaţia hermeneutică devine o adevărată artă), delimitează un stil particular de analiză comparatistă.

Indiferent de doctrina poetică pe care o analizează, Matei Călinescu nu-şi abandonează nicio clip㠄răceala” critică, tranşând orice formă de mistificare teoretică: „dadaismul nu s-a născut din nimic, şi nici dintr-odată; el a avut, dimpotrivă, numeroase antecedente şi n-a ajuns la formula lui integral nihilistă decât în timp, străbătând mai multe etape” (p. 197). Convenţia critică, atât de insipidă uneori (dar şi necesară în acelaşi timp), reuşeşte la Matei Călinescu să fascineze prin sinteza încărcată de sclipire; la Mallarme, „Limbajul poetic devine astfel un limbaj al absenţei, fundamentat pe o metafizică (expusă în mai multe rânduri, în scrisori, în scrierea neterminată şi publicată postum, Igitur etc.) care echivalează Absolutul cu Neantul şi Neantul cu Frumuseţea” (p. 94). Cmp este o carte fără aşa-zisele pagini goale, în care tensiunea critică este menţinută şi atent dozată.

O sugestie interesantă lansează Matei Călinescu atunci când afirmă că idealul mişcărilor de avangardă era dadaismul (chiar dacă unele ramuri au negat acest lucru, vezi cazul suprarealismului). Curentul iniţiat de Tristan Tzara şi Hugo Ball se poate spune că a atins, într-o măsură mai mare decât alte mişcări „«ideea platonică»” (p. 276). Iată cum viziunea critică răstoarnă anumite convenţii fără să le violeze legitimitatea. Continuând raţionamentul lui Matei Călinescu, aş putea spune că, în cadrul mişcărilor de avangardă, dadaismul era perceput ca un (para)alexandrinism, astfel, avangardele au încercat, fără succes, să restaureze „ruinele” dadaismului; nu am ales întâmplător noţiunea de „ruine”, se cunoaşte „moştenirea” lăsată de romantism avangardelor, pe care Matei Călinescu o expune fără echivoc în Cfm: „Avându-şi originea în utopismul romantic dominat de zeluri mesianice, avangarda urmează un curs al dezvoltării similar în esenţă celui al ideii de modernitate” (p. 114).

O atenţie deosebită pentru nuanţe întâlnim şi în Cfm. Spre deosebire de Cmp, unde analiza urmărea strict filonul estetic, în Cfm viziunea se extinde în domeniul sociologiei, filosofiei sau hermeneuticii. Este o perspectivă care arată impactul şi influenţa pe care le-a avut mediul cultural american asupra lui Matei Călinescu. Iată teza din Cfm: „Astfel, se spune că pentru artistul modern trecutul imită prezentul, şi nu prezentul trecutul. În această carte ne vom ocupa de o mutaţie culturală majoră care s-a produs odată cu trecerea de la o estetică a permanenţei, bazată pe credinţa într-un ideal de frumuseţe neschimbător şi transcendent, la o estetică a tranzitoriului şi a imanenţei, ale cărei principale valori sunt schimbarea şi noul” (p. 13).

Impresia pe care ţi-o lasă Cfm este a unui imens panou detectivistic, cu o mulţime de repere interconectate de un fir roşu care formează o reţea clară, bazată pe determinări, pe cauze şi efecte.

Matei Călinescu operează cu două concepte de modernitate: primul, în înţelesul său cel mai larg, este acela care se confundă cu perioada post-renascentistă; cel de-al doilea, şi cel care interesează în special, este asociat cu apariţia spiritului critic în artă, adică perioada post-baudelaireiană. Fiind constante ale culturii, şi nu simple fenomene estetice, modernismul, avangarda, decadenţa, kitsch-ul şi postmodernismul sunt tratate luând în considerare acest lucru, se urmăreşte evoluţia (sau involuţia) lor.

Raporturile între perioadele artistice analizate nu sunt imuabile, ba din contră, ridică probleme în chiar structura lor fundamentală: „Pentru a înţelege mai bine relaţie ciudată dintre modernism şi avangardă (o relaţia de dependenţă, şi de excludere), putem concepe avangarda, printre altele, ca pe o parodie a modernităţii înseşi, deliberată şi conştientă de sine” (p. 161). Prin această afirmaţie, poate şi conştient de urmări, Matei Călinescu a dat motive unor atacuri asupra principalei sale teze. Încă mai există astăzi critici care cred că decadentismul, avangarda, kitsch-ul şi chiar postmodernismul sunt manifestări ale unui singur curent, modernismul. Este o discuţie care depăşeşte subiectul acestor rânduri.

Postmodernismul, în perioada sa de cristalizare (anii şaizeci), a apărut criticilor ca o încercare de legitimare şi justificare a contraculturii izvorâtă din mişcările de avangardă şi din cele kitch („camp”-ul, printre altele). Aşezat sub umbrela modernităţii (să ţinem cont că eseul lui Matei Călinescu este scris în 1986), postmodernismului nu i se neagă legitimitatea. Am arătat, mai sus, cele două concepte prin care autorul înţelege modernitatea. Faptul că Matei Călinescu nu discută despre o „postmodernitate” arată cât de recent este conceptul (de altfel, acest lucru ar fi intrat într-o contradicţie gravă cu teza autorului). Cauzele apariţiei postmodernismului le identifică Matei Călinescu a fi „criza determinismului”, „locul hazardului”, „principiul indeterminării”, „gândirea antimetodic㔠ş.a. La fel ca oricare alt curent artistic, şi postmodernismul are la origini o polemică, aceea dintre hermeneutica lui Rorty, poststructuralismul lui Lyotard şi neomarxismul lui Habermas.

În literatura contemporană se produce astăzi un fenomen, perceput ca „bizar”, dar care probabil, şi în alte epoci, şi în timpul altor curente artistice, a fost perceput la fel: acela de stagnare a oricărui principiu estetic. Aceasta este mai degrabă o poziţie a scepticilor. Acest sentiment de stagnare vine dintr-o mutaţie a artei, în general. O posibilă explicaţie ar putea fi aceea că succedarea şabloanelor estetice (convenţiile) nu mai are o „direcţie” lineară, ci una circulară. Indiferent de această dinamică, ele se vor epuiza la un moment dat.

Conceptul modern de poezie şi Cinci feţe ale modernităţii sunt cărţi actuale, care nu-şi arat㠄vârsta”. Recitite împreună sau separat, acestea reprezintă caleidoscopul critic al modernităţii.

© 2007 Revista Ramuri