Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Sarah era inconştientă, cu faţa întoarsă într-o parte, cu buclele artificiale strivite pe pernă, cu tăieturile de pe picioarele goale mânjite de calamină. Prin gura întredeschisă i se înălţa o halenă acră, de la ultimul pahar de aseară. Pe noptieră se aflau o scrumieră plină vârf, un teanc de romane poliţiste şi revistele Vogue, cu colţurile ondulate. Hainele îi erau împrăştiate pe scândurile prăfuite ale podelei, colo ciorapii ca nişte piei lepădate de şerpi, dincolo o bluză dezumflată de efortul de-a evada. Rujul se topise în cutiuţa sa. În colţul camerei, o şopârlă a trecut şfichiuind dalele din podea, ca un nimic care-ţi intră în ochi.

Poate că dacă o citea cu voce tare, Sarah avea s-o audă ca prin ceaţă şi cu asta basta; Olive va trebui să se ţină de cuvânt şi să se ducă. Poate că un şoc ca ăsta se administra cel mai bine sub efectele reziduale ale unui somnifer? Când primise scrisoarea, în Londra, lui Olive îi venise să strige din tot sufletul ce ispravă făcuse. Părinţii ei habar n-aveau, nu ştiau nici măcar că fiica lor încă mai picta, darămite că îşi depusese dosarul la facultatea de arte. Parţial, problema lui Olive ţinea de faptul că ea fusese mereu secretoasă; aşa se simţea ea bine, din punctul acela începea să creeze. Era un tipar la care ţinea cu superstiţiozitate. Şi acum iat-o aici, în acest sat din sudul Spaniei.

În timp ce se uita la felul în care dormea mama ei, şi-a amintit cum îi arătase tatălui un portret de-al lui Sarah pe care-l făcuse la şcoală, la ora de desen. „Ah, Liv“, îi zisese el în timp ce ei îi bubuia inima şi aşteptarea îi dădea fiori pe şira spinării. „Dă-i-l mamei, în dar.“

Asta fusese tot ce-i spusese. Un dar pentru mama.

Tatăl ei zicea mereu că femeile pot, bineînţeles, să pună mâna pe-o pensulă şi să picteze, dar adevărul e că ele nu pot fi nişte artiste bune. Olive nu prea pricepuse niciodată care era diferenţa. De când era mică, jucându-se prin colţurile galeriei lui, îl auzea fără să vrea pe Harold discutând chestiunea asta cu clienţii lui, bărbaţi şi femei, şi adesea femeile erau de acord cu el, preferând să investească în bărbaţii tineri decât în cineva de acelaşi sex cu ele. Ideea că artistul era în mod firesc un bărbat reprezenta o convingere atât de larg răspândită, încât până şi Olive ajunsese să creadă în ea uneori. Ca fată de nouăsprezece ani, era plasată într-o zonă inferioară; mascota perseverentă şi îndrăzneaţă a amatorismului. Dar chiar în acelaşi timp, la Paris, Amrita Sher-Gil, Méret Oppenheim şi Gabriele Münter lucrau cu toate... Olive le şi văzuse lucrările cu ochii ei. Ele nu erau artiste? Diferenţa dintre a fi un pictor obişnuit şi a fi un artist consta în faptul că,pur şi simplu, trebuia ca şi alţi oameni să creadă în tine sau să cheltuiască de două ori mai mulţi bani pe munca ta?

I se părea imposibil să le explice părinţilor de ce îşi depusese dosarul, să le povestească despre portofoliul pe care şi-l alcătuise, despre eseul pe care-l scrisese pe tema personajelor secundare ale lui Bellini. În ciuda celor învăţate despre neajunsurile femeilor în artă, tot făcuse această ispravă. Asta fusese ceea ce nu putuse ea să priceapă; de aici venise impulsul. Şi totuşi, chiar dacă acum se întrevedea şansa unei vieţi independente, ea stătea tot aici, aşezată la capul patului mamei.

Revenind la Sarah, s-a gândit să-i aducă pastelurile făcute de ea. Cândva, mama o lăsa pe Olive să defileze în blănurile ei sau cu şiragurile ei de perle, ori o ducea la un ecler la cofetăria hotelului Connaught, ori să-l asculte pe un anume violonist sau pe vreun poet isteţ performându-şi creaţiile la Musikverein – mereu prieteni de-ai lui Sarah şi mereu, după cum avea să-şi dea seama Olive pe măsură ce creştea, îndrăgostiţi de ea. Acum însă nu mai ştia nimeni ce-ar fi zis sau ce-ar fi făcut Sarah Schloss. Refuza medicii şi cel mai adesea pastilele păreau inutile. Olive simţea că nu era decât o scamă, un nimic, în umbra mamei sale. Aşa că o desena, în taină, în feluri pentru care Sarah probabil că n-ar fi iertat-o în veci.

Ferestrele înalte erau întredeschise şi o adiere făcea perdelele să danseze. Vântul din zori ridicase o pătură impresionantă de nori de pe munţii de dincolo de Arazuelo, descoperind un cer de culoarea oului de raţă brăzdat cu auriu şi roz. Ţinând scrisoarea încă în mână, Olive a mers tiptil spre balcon şi-a văzut câmpurile pustii întinzându-se spre dealurile sălbatice din depărtare, de la poalele munţilor, peticite cu tufe şi margarete sălbatice, unde se roteau zmee şi lăcustele zumzăiau în bostănării, boii trăgând la jug şi arând pământul pregătit pentru viitoarea însămânţare.

Iepuri ţopăiau indiferenţi prin livadă şi departe, pe dealuri, păşteau caprele, talăngile de la gâturile lor scoţând clinchete atonale, nerespectând nici un ritm, un sunet liniştitor fiindcă era lipsit de orice urmă de interpretare conştientă. A răsunat arma unui vânător, iar păsările s-au înălţat haotic pe cerul dimineţii andaluziene baroce. Sarah nu s-a trezit, dar iepurii s-au împrăştiat, experţi în ascunzişuri, golind suprafaţa pământului în aşteptare. Olive a închis ferestrele, iar perdelele s-au calmat. Probabil că mama ei spera să-şi găsească aici mult căutata linişte, însă în dangătul clopotului mănăstirii se ascundea o anumită sălbăticie, în munţi puteau fi lupi. Lătrăturile zadarnice ale unui câine dintr-un hambar spărgeau fiecare moment de linişte. Şi totuşi, de la sosirea lor, chiar şi lui Olive i se păreau energizante peisajul şi casa în sine, într-un fel necunoscut până acum şi cu totul neaşteptat. Luase o bucată veche dintr-un lambriu de lemn, pe care-o găsise în magazia de la capătul livezii, şi o dusese în pod, de parcă ar fi fost marfă de contrabandă. O tratase, pregătind-o pentru a fi pictată; însă rămăsese goală.

Tatăl ei a intrat în cameră cu paşi mari, vârful tălpii lui enorme trimiţând o revistă Vogue sub pat. Olive a înghesuit scrisoarea în buzunarul de la pijama şi s-a rotit cu faţa spre el.

— Câte? a întrebat tatăl, arătând spre trupul adormit al soţiei.

— Nu ştiu, a răspuns Olive. Dar cred că mai multe ca de obicei.

Harold nu înjura decât în germană în momentele de mare stres sau de mare libertate. S-a aplecat deasupra lui Sarah şi, cu delicateţe, i-a dat deoparte o fâşie de păr rebelă de pe faţă. Era un gest din alte vremuri, care a tulburat-o pe Olive.

— Ţi-ai luat ţigările? l-a întrebat.

— Cum?

—Ţigările.

Seara trecută, el spusese că trebuie să-şi ia ţigări de la Malaga şi să viziteze atelierul unui pictor, trăgând speranţa să mai descopere vreun Picasso, spusese râzând, de parcă trăsnetul chiar lovea de două ori în acelaşi loc. Tatăl ei se pricepea întotdeauna s-o şteargă tiptil din asemenea zile; se plictisea repede, însă solicita un public ori de câte ori reapărea. Se aflau aici de numai două zile şi el deja pleca.

— Ah, a zis el. Da. Sunt în maşină.

Înainte să iasă din camera soţiei, Harold i-a turnat iubitei sale un pahar cu apă şi i l-a lăsat pe noptieră, chiar dincolo de orbita pe care ajungea mâna ei.

Jos, obloanele erau încă închise pe jumătate şi puţinul mobilier era învăluit în umbră. Aerul avea un iz de camfor cu un strop de fum stătut, de ţigară de foi. Olive bănuia că moşia nu mai fusese locuită de câţiva ani. O galerie construită deasupra pământului, fiecare dintre camerele sale respingându-i prezenţa, coridoare lungi mobilate după tendinţe coloniale, cu vitrine întunecate, din lemn de esenţă tare, lipsite de obiecte familiare. Parcă totul rămăsese aşa cum fusese pe la 1890, iar ei erau nişte personaje decupate din timp, înconjurate de decorul abandonat al unei piese de teatru jucate într-un salon.

Olive încă avea pe ea pijamaua de iarnă, ciorapii şi un pulover de lână. Dalele de piatră erau atât de reci, încât ai fi zis că abia ce plouase pe suprafaţa lor pătrată, mare şi fină. „Fă-o şi gata”, s-a gândit. „Spune-i c-ai fost admisă şi du-te.” De-ar fi aşa uşor să acţionezi aşa cum gândeşti. De-ar fi aşa uşor să ştii ce e cel mai bine să faci.

În cămară, a descoperit o cutie cu boabe de cafea şi o râşniţă veche, dar funcţională. Doar asta aveau la micul dejun, iar ea şi tatăl au decis să bea cafeaua pe veranda din spate. Harold s-a dus în camera unde se afla telefonul. Alesese casa asta fiindcă era singura legată la un generator, dar telefonul a fost o surpriză, iar Harold era foarte încântat.

Şoptea ceva în germană, probabil unuia dintre prietenii lui din Viena. Părea insistent, dar vorbea prea încet pentru ca ea să poată distinge cuvintele. Când locuiseră în Londra şi primea veşti despre ce se întâmpla în oraşul lui natal – luptele de stradă, deturnarea întâlnirilor de rugăciune – tatăl ei se cufunda în nişte tăceri sumbre. În timp ce râşnea boabele, Olive s-a gândit la Viena copilăriei ei, la vechi şi nou, la evrei şi creştini, la culţi şi ciudaţi, la minte şi inimă. Când Harold le-a spus că nu se puteau întoarce fiindcă nu erau în siguranţă, Olive n-a prea putut pricepe de ce. În cercurile pe care le frecventau ei, violenţa părea un lucru foarte îndepărtat.

Tatăl îşi terminase conversaţia şi o aştepta stând pe verandă, aşezat pe o sofa verde ponosită pe care cineva o lăsase afară. Peste haină, purta un fular lung şi fusiform pe care i-l tricotase Sarah. Îşi parcurgea corespondenţa încruntat. Se pricepea de minune să se asigure că poşta avea să-l aştepte indiferent pe unde decidea să se stabilească.

Olive s-a lăsat uşor într-un balansoar aruncat pe acolo, ezitând de teamă ca nu cumva umezeala să fi şubrezit lipiturile, mai ales că văzuse şi urmele de cari pe la îmbinări. Tatăl ei şi-a aprins o ţigară şi a aşezat tabachera de argint pe podeaua scorojită a verandei. A inspirat frunzele de tutun, iar Olive a auzit trosnetul satisfăcător când răsuflarea lui a intensificat arderea.

— Cât crezi că vom sta aici? a întrebat, încercând să sune firesc.

Tatăl şi-a ridicat privirea din scrisori. Un fir subţire de fum se înălţa direct din vârful ţigării, nu era nici o urmă de adiere care să-i schimbe cursul. Coloana de scrum creştea, curbându-se în jos şi împrăştiindu-se pe scândurile cojite.

— Să nu-mi spui că vrei deja să pleci, a zis înălţându-şi sprâncenele închise la culoare. Nu cumva – iar aici a căutat un anume cuvânt englezesc – ţi-e dor? Am lăsat cumva pe cineva în urmă, în Londra?

Olive a privit indiferentă livada pustiită de ianuarie, dorindu-şi în treacăt să fi existat vreun Geoffrey fără caracter, cu o casă albă în South Kensington şi-un post de sub-secretar la Ministerul de Externe. Dar nu exista nimeni şi nici nu existase vreodată. A închis ochii şi aproape că putea vedea sclipirea metalică şi sumbră a cătuşelor imaginare.

— Nu. Doar că… suntem în mijlocul unui pustiu.

Tatăl a lăsat jos scrisoarea şi şi-a îndreptat atenţia asupra ei.

— Livvi, ce era să fac? Nu te puteam lăsa singură. Mama ta…

— Dar puteam să rămân singură. Sau cu o prietenă.

— Îmi zici mereu că n-ai nici o prietenă.

— Sunt tot felul de… lucruri pe care vreau să le fac.

— Cum ar fi?

Ea şi-a atins buzunarul pijamalei.

— Nimic. Nimic important.

— Ţie oricum nu-ţi prea plăcea-n Londra.

Olive nu a răspuns, fiindcă privirea i-a fost reţinută de doi oameni care stăteau în livadă, aşteptând la fântâna aflată chiar dincolo de fâşia de iarbă care dădea ocol casei. Erau un bărbat şi o femeie şi nu făceau nici un efort să se ascundă. Femeia purta o tolbă şi părea să se simtă în largul ei în această grădină, unde tijele din pământul uscat erau singurele urme că aici fuseseră roşii, vinete şi salată care dăduseră roade cândva, când avea cine să le îngrijească.

Bărbatul avea ambele mâini îndesate în buzunare, stătea adus de spate, cu bărbia în piept, în schimb femeia se uita în sus, la satirul musculos de la fântână, pregătit să bea, dar cu pocalul gol. A închis ochii, inspirând. A inspirat şi Olive dârele vagi de foc şi cărbune şi de câmpuri cu salvie, pustietatea acestui loc, sentimentul ruinei. S-a întrebat dacă exista o cale să facă iarăşi apa să curgă.

Perechea a început să se apropie de casă, amândoi cu pasul sigur al caprelor sălbatice, evitând vizuinile iepurilor şi bolovanii, în dorinţa lor aparent inexorabilă de a-şi atinge ţinta. Această încredere a făcut-o pe Olive să tresară. Se uitau la ei cum se apropiau, şi ea şi tatăl ei, înaintarea fiind punctată de trosnetul uşor al ferigilor sub tălpile lor.

Femeia era mai tânără decât crezuse Olive. Avea ochii întunecaţi, iar tolba îi era plină şi stârnea curiozitatea. Avea un nas mic şi-o gură delicată, iar pielea îi era lucioasă ca o nucă. Rochia complet neagră, cu mâneci lungi, i se închidea cu nasturi la încheieturi. Şi părul îi era negru, des şi prins într-o coadă împletită lungă, dar când s-a întors ca să se uite la Harold, şuviţe i-au scânteiat roşcate în soarele dimineţii.

Bărbatul avea părul aproape negru şi era mai mare decât ea, probabil pe la douăzeci şi cinci de ani. Olive s-a întrebat dacă erau căsătoriţi. Nu-şi putea lua ochii de la el. Avea chipul unui nobil toscan, trupul unui boxer musculos, de categoria pană. Era îmbrăcat în pantaloni albaştri călcaţi cu dungă şi o cămaşă descheiată la gât ca acelea pe care Olive le văzuse la bărbaţii de pe câmp, însă a lui era ca nouă, în vreme ce ale lor erau jerpelite. Chipul îi era frumos sculptat şi gura avea o agilitate aparte. Ochii îi erau de-un căprui-închis şi parcurgeau trupul lui Olive ca un uşor curent electric. Oare cei doi erau împreună? Probabil că Olive se uita cu gura căscată, dar nu-şi putea desprinde privirea de la ei.

— Am adus pâine, a spus bărbatul într-o engleză cu accent, în timp ce însoţitoarea lui a bâjbâit prin tolbă şi a înălţat în aer o pâine.

Harold a bătut din palme de încântare.

— Slavă Domnului! a zis. Mor de foame. Dă-o-ncoace.