Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un dipsoman devine locomotivă

        de Gabriel COȘOVEANU

Ultimul roman al lui Nichita Danilov, Locomotiva Noimann (Polirom, 2008), este contraindicat cititorului grăbit, pentru că are un fir ideatic destul de capricios, specific mai degrabă poemelor în proză, dar se dovedește provocator și pentru evaluatorul literar, care se vede, la prima strigare, disputat între mai multe opțiuni taxinomice. S-ar putea discuta, pe fondul liric pomenit, de o explorare a dipsomaniei cu imagistică daliniană, ori de o sinteză suprarealistă a asocierilor din felurite regnuri, cu trecere prin Urmuz și Moldov, sau, la fel de bine, de o replică originală, autohtonă, cu repere ieșene, la Maestrul și Margareta. Îți mai vin în minte, justificat, cum vom vedea, argumente ce ar pleda, în sensul stabilirii genului proxim, pentru o carte cu miză parabolic-satirică, despre debandada spirituală a unui cronotop, sau pentru un roman al ratării, ori al celebrării unei teologii apofatice.

Desigur, nu fixarea teoretică se arată aici crucială, ci experiența textuală, unde recunoaștem alegria și ironia optzeciste, ca și o înclinație irezistibilă  spre registrul burlesc, credibilă la un om care a respirat din plin, neavând de ales, toxinele unei epoci nebunești. Niște nebuni, cu ale lor manifestări miscelanee, vor fi și în centrul narațiunii, martori (ne)creditabili și comentatori dezlânați ai realității ieșite, oricum, din țâțâni. Doctorandul Lawrence Oliver, ajuns material didactic pentru psihiatri, acompaniat acustic de un câine botezat Benedict Spinoza (om și patruped urlă la luna plină în deplin consens), ca și pictorul de icoane Bikinski, care se crede bornă kilometrică, sunt „tovarășii de beție” ai lui Paul Noimann, medic stomatolog naufragiat în alcool, urmărit obsesiv de un picior proteic, ca stigmat al naturii sale vicioase, inconsistente, camuflată de costume impecabile. Micul univers la derapaților se află la discreția unui inginer Satanovski, iluzionist și cartofor cinic, suspect de magie neagră și de hipnoză în masă, amator de programe eugenice și autorul moral al aruncării doctorului dintr-o locomotivă în viteză, incident ce-l aduce pe acesta din urmă în situația de a-i fi amputat piciorul mai sus de genunchi, așa cum, de fapt, se pronosticase, prin diverse șarade, în amontele romanului.

Aspectul de fabulă este indeniabil, atât prin incipitul botezat Uvertură (opul se continuă prin secvențe numite „arii”, dar avem și un „vals”, și un „marș”), unde ne confruntăm cu aceeași gară din momentul tensionat evocat la final, cât și prin trimiterile, lipsite de prețiozitate, la Bosch, la pendulul lui Foucault sau la Lilith, nume de alint pentru Mathilda, soția lui Noimann; acesta, aflat în căutarea ei disperată, după orgii prin cavouri cu delabrați, ajunge în garnitura pedepsitoare. Invalid, după ce-și supusese corpul unor probe etilice nimicitoare ce-i atestau slăbiciunea, stomatologul își regăsește, în salonul de spital, vechea cunoștință/conștiință bântuitoare: piciorul, îmbrăcat în halat alb și cu tricorn pe cap.

Pregnanța regimului halucinatoriu este, îmi pare, atuul principal al cărții. S-ar putea afirma că Nichita Danilov se numără printre cei mai înzestrați pictori ai delirului din întreaga noastră proză contemporană. Scenele acelea de lifting al realului, care le ies căznit multor autori îndrăgostiți, factice, de gotic (al banalității, dacă putem spune asta, având în vedere că toată canavaua nu are în vedere decât o temă morală, la urma urmei) și de efecte bizare, sună fluent la Danilov, ca și cum acesta ar fi fost „secretarul”, de paradigmă realistă, al lor. Totul pornește de la niște tovărășii competiționale antamate în cârciumă: „Cu ochii ațintiți în ochi și bărbile revărsate peste halbe, cei doi tovarăși de beție ai lui Noimann, Oliver și pictorul Bikinski, măsurau cantitatea de adevăruri supreme ce se afla în ei. Când adevărul unuia se înălța cu o palmă deasupra adevărului celuilalt, schimbau locurile între ei, așezându-se în așa fel încât nodul lui Adam al primului să fie un pic mai jos decât al celui de-al doilea. Conversația, mișcând gâtlejurile, avea tendința să schimbe și ponderea adevărurilor ultime pe care le dețineau cei doi. Ca să mențină lumea în echilibru, tovarășii de beție ai lui Noimann tăceau, privindu-se cu insistență ochi în ochi. Tăcerea le aducea însă uscăciune în gât, și atunci Lawrence și Bikinski erau nevoiți să toarne-n ei votcă și coniac”.

Atât de des revin nume de băuturi și de alte substanțe, unele de tot ciudate, pasibile de înghițire (sau inhalare), încât ai impresia că parcurgi un imn închinat unei lumi lichide, dar nu primordiale, cum va fi fost, ci post-apocaliptice, cu mutanți imposibil de trezit din beția ce le-a devenit a doua natură. Grupul de dipsomani e mai larg, se adună într-un loc sordid zis Corso, în libațiuni despre a căror extensie temporală părerile diverg. În tot cazul, se prea poate ca naratorul să aibă în vedere existența unui perpetuum mobile. Clipele non-lichide ale abrutizatului de băutură par scene din ecranizări după Stephen King, cu hoarde de insecte invadând corpul (predomină păianjenii), cu fantome ce nu se dau duse la strigăte sau la propoziții demascatoare, în fine, cu obiecte teroriste a căror singură menire pare aceea de a-l aduce pe mahmur în pragul demenței. De altfel, ca pandant al stărilor coșmarești încercate de doctor, avem în roman descrieri amănunțite ale ospiciului, unde este Oliver rezident, încercând să se împace cumva cu o umanitate deraiată în fel și chip, din care nu lipsesc omul-stâlp de telegraf, omul-piatră ponce, omul-lustră, femeia-mătură, femeia-frânghie de rufe, femeia-capră, femeia-girafă și alte făcături, liber imaginabile. Fișele unora reprezintă veritabile pagini de virtuozitate într-o istorie a literaturii fantastice. Apare și un dric tractat de patru cai, care, după ce „umflă” fiecare câte o halbă de bere de la terasă, o pun „frumos la loc”. Stomatologul este găsit gravid cu un „fetus blestemat” și ginecologul îi răscolește vintrele intrând cu un cârlig, ca un ciung ce era, printr-o gaură din piciorul pacientului. O masă cu patru picioare încălțate în adidași Nike intră într-un soi de balet mecanic cu patul, iar costumele din garderob se acuplează, bezmetic și pervers, cu rochiile, sub privirile posesorilor, care ratează mereu actul.

Dincolo de sarabanda ubuescă, se rețin acele pasaje de un umor sec, irezistibil, ca un fel de elogiu adus nebuniei: „Ceea ce emitea Spinoza prin mârâituri erau concepte pure. Nimeni nu-și bătea însă prea mult capul să descifreze acest mesaj codificat. Oliver îl decodifica reproducând în interiorul, dar și în afara sa, cât mai fidel posibil, aceste sunete. Astfel, adevărurile corespondau încrucișându-se în golul ce despărțea un bloc de celălalt. La drept vorbind, făcând această operațiune, Lawrence era interesat să verifice dacă adevărul pe care-l stăpânea un patruped era aidoma cu cel pe cae-l poseda un semen de-al său ce umbla ridicat în două labe. Adevărurile erau aproape identice. Doar că unul putea să miște din urechi, iar celălalt avea posibilitatea să scoată mult fum pe nas. Aceasta era singura deosebire. De aceea, nu era de mirare că, la miezul nopții, proptindu-și labele de balustradă, cu ochii ațintiți la cer, cei doi urlau la luna plină”. Masterandul are și crize religioase, vizitează un schit de unde este alungat prin afurisenie după ce era să incendieze clopotnița, încercând să deceleze „adevărul ultim” din Epistolele lui Pavel decupând literele cu lama, una câte una, spre a le da foc, ferm convins că va asista la o epifanie. Totuși, într-un loc, un călugăr eremit îl ascultă și-l omenește, gândindu-se că, totuși, poate unor astfel de nătângi le va fi promis Dumnezeu Împărăția cerurilor. În societate, Lawrence ajunge automat la balamuc, și găsește metamorfozarea ca strategie în ferirea de oamenii în halate albe ce-l legau periodic de pat: „Atunci, ca să-i inducă în eroare, Oliver se metamorfoză pe rând în pijama, în papuci de casă, în cearșaf și pătură, sfârșind prin a se confunda cu oala de noapte ce se ascundea de el sub pat. Ajuns în această stare, masterandul medită mult la adevărul ultim, care mirosea acum destul de urât”.

Scris cu vervă și dezinvoltură, acest al doilea roman din ciclul Tălpi, aparent despre boemă și eros (dar ce aparență solidă!), are șansa, deloc neglijabilă, de a deveni un reper al prozei inclasabile, la răscruce de literar, profetic și clinic.

© 2007 Revista Ramuri