Observ demult că lumea nu mai vrea să-şi ştie istoria, nici măcar istoricul. Aplecarea spre trecut a încetat să mai existe la individul activ astăzi. Doar cei trecuţi de a nu ştiu câta tinereţe mai fac apel la acest patrimoniu pe care cei tineri preferă să-l ignore. Pentru cei mai în vârstă, cei care se consideră conştienţi de ce li s-a întâmplat şi de ce li se întâmplă, trecutul, istoria, atât cea recentă, cât şi cea puţin sau mult mai îndepărtată, comportamentul noilor generaţii pare derivat dintr-o periculoasă erezie. Aşa cum am mai semnalat aici şi acum câteva luni, încă din 1946-‘47, George Bernanos trăgea un semnal de alarmă asupra preponderenţei tehnologiei faţă de spiritualitate. Căci istoria, trecutul, acestea fac parte din spiritualitatea noastră, chiar dacă e vorba numai de întâmplări politice, de războaie şi de alte asemenea evenimente, în aparenţă şi nu numai materiale. Prin trecerea lor în paginile istoriei, ele se sublimează şi influenţează spiritul vremii, chiar ceea ce numim spiritualitate. Bernanos se referă mai mult la descreştinarea lumii, dar conceptul de spiritualitate e mult mai larg.

O fotografie recentă, pe care am primit-o prin email, vorbeşte despre momentul actual al supunerii omului faţă de tehnologie, în detrimentul gândului, ideii, al esteticului, al frumosului, al artei. Emailul se intitula „dezastru la muzeu” şi am crezut mai întâi că e vorba de vreun muzeu românesc lăsat în voia Domnului, sau a domnului primar, să se năruie peste operele de artă din el. Dar nu, poza este făcută într-un muzeu care stă bine în picioare, în faţa unei picturi de mari dimensiuni, vreun Velázquez, înfăţişând nişte falnici comandanţi militari, cu aspect spaniol după bărbuţa tip Alonso Quijana, în spatele cărora se văd soldaţii şi armele epocii. Figurile sunt luminate printr-un procedeu demn de admiraţia oricui a fost vreodată într-un muzeu. Pardon, scuzaţi! Nu pentru oricine, pentru că în faţa acestui tablou remarcabil de oriunde te-ai uita la el, sunt două bănci înţesate de tineri, probabil elevi din ultimele clase de liceu, care stau spate-n spate, fetele cu faţa spre obiectiv, băieţii cu spatele la fete şi la obiectiv, cu toţii aplecaţi asupra telefoanelor mobile. Chiar dacă acolo, pe ecranele telefoanelor, aceşti vizitatori ai muzeului ar citi informaţii despre tabloul în faţa căruia sunt aşezaţi, tot mi s-ar părea normal ca măcar unul dintre aceştia să ridice privirile şi spre obiectul admiraţiei lor, ceea ce nu se întâmplă. Spun admiraţiei, pentru că, dacă ai venit la muzeu se presupune că ai făcut-o spre a admira nişte tablouri. Presupunere greşită, bătrânească, expirată şi aşa mai departe! Căci, ceea ce parcă nu bagă de seamă alţi vizitatori, muzeele au şi bănci, pe care poţi foarte bine sta şi să-ţi consulţi mobilul. Or, tocmai asta au descoperit tinerii noştri curioşi nevoie mare. Nu mă hazardez să presupun ce văd ei pe ecranele telefoanelor, pentru că n-am ştiut niciodată ce caută ei acolo. În paranteză fie spus, îmi mărturisesc şi eu păcatul de a deschide mobilul deseori într-un spaţiu public, în troleibuz, de exemplu, dar strict pentru a afla cum e vremea şi cum o să mai fie ea, şi mai ales pentru a citi ultimele ştiri de pe Google. În cazul meu, telefonul a înlocuit cartea pe care o luam cu mine pentru drumurile cu mijloacele de transport în comun. Dar nici prin apropierea capului nu-mi trecuse gândul de a folosi cartea, una neutră, ca lectură liberă în faţa unui tablou de la muzeu. Dacă voiam să citesc, o puteam face şi afară, acasă, ori în tramvai…

Tinerii din poza aceea sunt, în fond, nişte absenteişti, aşa cum îi vezi şi prin cafenele, câte trei patru, fiecare cu telefonul lui, aşezaţi la aceeaşi masă, dar hoinărind cine ştie pe unde cu telefoanele, într-o indiferenţă inconştientă faţă de cei care par a fi împreună. Absenteism de la viaţa lor, de la lumea din jur, de la orice. Sunt, ei înşişi, nişte produse ale tehnologiei, nişte roboţei, drăguţi nu-i vorbă, fetele cu plete bălaie ca iubitele lui Eminescu, dar cu nasu-n aparat. Ei nu ştiu asta, nu au de unde să o ştie, ar putea-o afla numai dacă ar frecventa şi alte mijloace de informare, care i-ar putea stimula să-şi folosească şi spiritul, despre care pun pariu că nici nu bănuiesc că l-ar avea. Umberto Eco observa, pe la începutul răspândirii telefoanelor mobile, că acestea îl fac pe om sclav, el poate fi găsit oriunde, inclusiv în baie. De către patronul său, adăugăm noi, de către nevastă-sa, de către oricine are numărul lui de telefon. Pe-atunci, însă, telefoanele acestea serveau numai la comunicare cu semenii, nu la abstragerea din realitate.

Intimitatea dispare, dependenţa de tehnologie creşte, iar omul nostru devine el însuşi un obiect tehnic. Cândva mi-am imaginat un vers, pe care nu l-am mai continuat, căci nu are nevoie: „Cine se uită prea mult la un bloc de gheaţă devine el însuşi un bloc de gheaţă”. Altcândva am rezumat, cred că şi-n aceste pagini, desigur din alt număr al revistei, filmul Defa Berlin, Inimă rece. Acolo, inima unui copil era smulsă, i se transplanta un cocoloş de gheaţă, iar el trăia mai departe, vă puteţi şi singuri imagina cum. Ei, bine, povestea se repetă acum, desigur cu aspect metaforic, dar nu prea, numai că-n locul cocoloşului de gheaţă stă telefonul mobil şi celelalte produse asemănătoare. Când mijloacele, care ar trebui să fie produsele tehnologice, devin scopuri, atunci nici un scop nu mai scuză mijloacele.