Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ora de anatomie

        de Ionuţ Orăscu

Încă din 1979, când se pronunţă într-o anchetă a revistei Echinox asupra generaţiei in status nascendi, Emil Hurezeanu polemiza amical cu ideile împărtăşite de colegii săi, poate şi dintr-o dorinţă de individualizare. Cu nimic nu afectează această atitudine valabilitatea şi luciditatea ideilor: „Mărturisesc că înţeleg prea puţin din agitaţia provocată de cea mai de curând dintre «generaţii»: clamoarea discuţiilor, polemicile şi pomelnicele contribuie într-o prea mare măsură la accentuarea misterului care învăluie puţinele cărţi şi enormele pretenţii ale «generaţiei» […] Experimentul estetic de valoare nu contrazice «calmul valorilor» consacrate şi nu trebuie să devină dogmatic pentru că, prin condiţie, orice atitudine modernă este democratică şi antidogmatic㔠(Dreptul la timp, în Ancheta Revistei Echinox, reluat în Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Colecţia „80”, Seria „Antologii”, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 103-104).

Emil Hurezeanu, oricât s-ar fi opus necontenitelor „pomelnice” ale generaţiei, era o apariţie constantă în acestea, ba chiar, prin prisma debutului (1979), ocupa o poziţie fruntaşă. Cu timpul, a devenit mult mai puţin invocat, până la drastica marginalizare. El este un poet care lucreaz㠄cu mănuşi”, a publicat doar două volume de poezii, ţinându-se departe de „competiţia” (de poezie a) generaţiei sale. A preferat calmul aristocratic, fără îmbulzeală, atitudine care se răsfrânge, mai ales, în primul volum.

În 2016 se editează opera poetică a lui Emil Hurezeanu, ocazie de rediscutare a poetului, după ce faima jurnalistică şi diplomatică i-au luat locul. Lecţia de anatomie debutează cu un poem care anticipează principalele direcţii din volum: printr-un gest burghez, bărbieritul, în care văd un ritual postmodern de purificare, de pregătire a propriului trup, Emil Hurezeanu trasează problematica volumului: pacientul ca doctor şi doctorul ca pacient. Firişorul de sânge care se scurge „prin spuma săpunului de ras” (p. 19) pregăteşte exploziile neoexpresioniste ale unui visceral de o mare frumuseţe.

Omniprezentele afinităţi stănesciene din poeziile optzeciştilor sunt recurente şi la Emil Hurezeanu: „privirea se caută pe sine” (p. 32), „Înclinat înspre sine ca o pauză prelungă în conversaţie” (p. 39), „Devine din sine pentru sine înafara noastr㔠(p. 50). Însă, de un insolit revigorant sunt imaginile care-l amintesc pe Ion Barbu. Un poem rar citat, dar care după părerea mea oferă cheia volumului, este Imperială pentru cor de copii. „Ora de anatomie” este o barbian㠄înaltă creastă”, adică momentul de apogeu sau căutarea momentului de apogeu când inspiraţia întâlneşte „ştiinţa”, meşteşugul. Prin această latură Emil Hurezeanu este un poet conştient de actul poetic până la măruntaiele acestuia, mimând un discurs anacronic, chiar dacă intertextual, până în punctul în care masca devine chip. Versurile „Aşa cum în pădure după ploaie se mai aude apa tăiată/ De tulpine şi mari frunze închipuind mereu ploaia/ Deşi ea nu este în afară decât/ Această căldură uitată şi târziu regăsită/ În ora de anatomie a frunţii mele” arată cum Emil Hurezeanu îşi structurează imaginarul poetic: există un moment de inspiraţie, abstract, dedus apoi prin „ştiinţa” cuvintelor. De altfel, poemul Lecţia de anatomie, cel care dă şi titlul volumului, este tot barbian. Critica (beneficiem în noua ediţie şi de un aparat critic voluminos) a oscilat în receptarea lui Emil Hurezeanu între un pictural obiectiv, vizualizat, fotografic, şi un livresc fin în manieră şaptezecistă, ivănesciană. Fie că ne place sau nu, tot Nicolae Manolescu este cel care face ordine şi dă referinţa cea mai precisă. Cel mai profund şi mai liric este Emil Hurezeanu atunci când, prin câte-o imagine magnifică, rupe ordinea poemului: „Tăcerea din corpul tău/ Ca sângele împrăştiat pe-o lamă de cuţit” (p. 20). Aceste imagini, recurente, amintesc de acele concetti-uri ale manieriştilor. De altfel, numeroase poeme sunt „plasate” într-o Italie medievală. Apropierea de Ion Barbu nu este întâmplătoare (şi de modernişti, în general). În străfundurile sale spirituale, Emil Hurezeanu este un pre-modern, care tânjeşte după o utopică nouă Eladă.

În poemul Viziune cu femeia în roşu, Emil Hurezeanu găseşte echilibrul perfect între înclinaţia sa spre decorativul manierist şi acea obsesivă urmă de ADN ce pare că leagă realul, concretul, de adâncimile subconştientului: „Mi-a spus să închid ochii în faţa/ Parbrizului spart în petale roşii şi aşa/ Voi avea doar integrala, unica/ Viziune a grandioasei bălţi de sânge/ Din care m-am născut” (p. 46). Timpul livresc este reordonat de un timp biografic, dar în continuare vag.

Iată care ar fi portretul pe care Emil Hurezeanu îl face în Lecţia de anatomie: eul locuieşte pe „calle degli assasini” (p. 57), îi plac grecii pe care îi recită pe un ton declamativ, viril, solemn, ascultă Wagner şi Bizet, se rade în fiecare dimineaţă la sânge, se îmbracă impecabil, cu butoni şi ac de cravată aurii, îşi urmează tabieturile, are prestanţă şi şarm în tot ce face, este un perfecţionist maniacal. Are totuşi şi un hobby. Îi place anatomia umană, sângele, corpul deschis. Cu alte cuvinte, imaginea pe care o configurează Emil Hurezeanu este a unui Hannibal Lecter devenit poet, ba chiar un poet foarte bun.

Atât de înrudit cu Ion Mureşan (doar prin primul volum), marele nenoroc al lui Emil Hurezeanu este că nu a reuşit să-şi „digere” îndeajuns influenţele, precum, deja clasicul, autor al cărţii Alcool, cu care se aseamănă chiar şi în unele detalii: construcţiile anaforice dublate de o retorică gravă („O, morţii din Torida, şi lor le este rece moartea?”), rousseauismul, influenţele anglo-saxone (Pound, Eliot).

În cel de-al doilea volum,Ultimele, primele (1994), Emil Hurezeanu renunţă (cel puţin în poemele de după 1980) la acele imagini, cum zic bătrânii într-ale criticii, „căutate”, optând, poate şi sub presiunea paradigmei bucureştene, pentru un discurs fragmentat, incoerent, implicat. Calmul „înaltei decenţe” (cum se autocaracterizează într-un vers) şi „Intimitatea aceea clasic gânditoare de carte interioară/ pietruit㔠(p. 91) au fost date pe o degringoladă de imagini caleidoscopice. Flashback-urile se înghesuie să iasă la suprafaţă, sunt atât de multe de spus şi parcă prea puţin timp. Sunt citabile majoritatea poemelor (Dimineaţa de iarnă cu jazz cool, Declaraţia de absenţă, Dona Fugata, Boumy) în care autoreferenţialitatea, rememorările, infuziunile din cotidian şi livresc au o dinamică browniană. Există aici câteva versuri memorabile precum următorul: „În poezia tinerilor lucrurile stau prost şi ameninţător” (p. 81).

Poezia lui Emil Hurezeanu mi se pare de o mare importanţă în panorama literaturii optzeciste. Prin contactul cu politicul, poetul mai aduce şi acea nostalgie a „zilelor de aur”, când oamenii de cultură conduceau ţara şi nu...

© 2007 Revista Ramuri