Cea mai puternică dintre structurile imaginare ale culturii europene occidentale, prezentă inclusiv în acest început de frază, a fost (şi încă este) perspectiva polarizantă asupra continentului. Aşa cum a remarcat şi Larry Wolff, „în timpul Renaşterii, opoziţia conceptuală fundamentală era cea dintre Nord şi Sud”, în timp ce intelighenţia Iluminismului a iniţiat „reorientarea modernă a continentului care a produs Europa de Vest şi Europa de Est” (Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, pp. 19-20). Cea din urmă reprezentare avea să determine inclusiv mentalitatea secolului al XX-lea şi pe cea a începutului de secol XXI, iar una dintre graniţele pe care le-a generat, în urma celui de-al Doilea Război Mondial, devenită linie simbolică şi frontieră concretă a Războiului Rece, s-a numit cortina de fier. Larry Woolf sintetizează memorabil cele două viziuni ce au stat atât la baza cartografierilor simbolice, cât şi la baza hărţilor administrative, politice şi economice ale Europei: „Machiavelli s-a folosit de concepţiile vechii Rome [opunând Sudul Nordului barbar] cu aceeaşi splendidă vervă şi cu acelaşi oportunism retoric cu care Churchill a exploatat perspectiva Iluminismului [opunând Vestul Estului] pentru a crea cortina de fier”, una dintre mizele cărţii citate fiind demonstrarea că „linia de la Stettin la Trieste”, propusă de primul-ministrul britanic, fusese prefigurată, ca mentalitate, de gândirea iluministă. Încă din secolul al XVIII-lea apar sintagmele l’Europe orientale (Europa de Est) şi l’Orient européen (Orientul european), aflate în relaţii de sinonimie de diferite grade până în ajunul Primului Război Mondial, spune Wolff, continuând până spre Al Doilea Război Mondial, aş adăuga eu. Remarcabil, şi simbolic, e, ca urmare a marii pivotări imaginare de la care am plecat (puternic resimţită şi în literatură), verdictul dat de realistul Balzac: „Locuitorii Rusiei, ai Ucrainei şi ai malurilor Dunării, pe scurt popoarele slave, fac legătura între Europa şi Asia, între civilizaţie şi barbarie” (în romanul Verişoara Bette). Aceste două viziuni dualiste au creat, de fiecare dată, nu numai două blocuri compacte, ci şi zone de tampon, teritorii de graniţă, o dinamică a frontierelor şi rute culturale şi economice dintre cele mai complexe.

În Europa concepută de iluminişti, pe care am „moştenit-o pasiv” (L. Wolff), România pare că a fost, mai întotdeauna, „ţară de frontieră”. La această problematică, astfel ridicată, poate duce cu gândul titlul cărţii pe care Lucian Boia a numit-o chiar România, ţară de frontieră. Însă istoricul înşeală, întrucâtva, astfel de aşteptări, mizând, parcă, pe faptul că „propria [sa] Românie” îşi demonstrează implicit acest statut, prin scenariul istoric pe care îl consideră cel mai plauzibil pentru ea, fără constructe teoretice adiacente şi ipoteze identitare, autorul căutând să se ferească de substraturile ideologice pe care, însă, le implică orice tip de discurs, inclusiv cel istoric, cum el însuşi demonstra în Istorie şi mit în conştiinţa românească. De altfel, afirmă că cele două cărţi sunt complementare. A scris România, ţară de frontieră a Europei la solicitarea directorului editurii Reaktion Books din Londra, Michael Leaman, având să fie tipărită în Anglia în 2001 cu titlul Romania. Bordeland of Europa, iar în 2003 şi în 2007 apăreau cele două ediţii în limba franceză, sub titlul La Roumanie, un pays ŕ la frontiere de l’Europe (Les Belles Lettres). Adresată, aşadar, unui public occidental, cartea prezintă una dintre imaginile României, conturată sub supravegherea viziunii istorice din Istorie şi mit în conştiinţa românească.

Fenomenele, evenimentele şi scenariile sunt acelea pe care le cunoaştem, într-o prezentare uneori foarte generală, alteori cu discutarea opţiunilor ideologice pe care intelectualitatea românească le-a avut în construirea discursurilor istorice, discursuri ce au avut întotdeauna o miză identitară. De fapt, nici nu se prea putea altfel. Decupajele pe care a structurat cartea indică o abordare echilibrată cantitativ în expunerea epocilor şi, prin urmare, în analiza marilor „teme” istorice asumate de intelighenţia românească din secolul al XIX-lea până în prezent, cu mutaţiile şi variaţiile ideologice care le-au definit.

Lucian Boia discută ideea de „ţară de frontieră a Europei” cât de cât explicit în scurta „Introducere” şi în capitolul „Privire pe hartă” (primul), pentru ca apoi s-o facă indirect prin propriile opţiuni în interpretarea unor fapte şi evenimente, ce au provocat polemici şi reprezentări diferite ale continuităţii şi ramificărilor istorice, sau prin subtitlurile unor subcapitole. Fără să insiste asupra resorturilor imagologice, el remarcă, în primă fază, că „spaţiul românesc reprezintă – pentru Occident – primul cerc al alterităţii: suficient de apropiat pentru a pune, prin contrast, într-o lumină şi mai puternică configuraţiile curioase şi comportamentele neliniştitoare” (p. 9), fiindcă „România este aşadar, în acelaşi timp, balcanică, răsăriteană, şi central-europeană, fără să aparţină pe deplin nici uneia dintre aceste diviziuni, de altfel destul de artificiale” (p. 14). Artificiale sau nu, ponderea lor în conturarea unor politici s-a dovedit adesea decisivă, România fiind când de partea câştigătoare a graniţei (cum este în prezent, prin apartenenţa la Uniunea Europeană), când de cea pierzătoare (fiind „cedată”, în proporţie de 90%, chiar de Churchill, influenţei sferei sovietice, căzând de partea tragică a cortinei de fier).

Românii au încercat, cu disperare uneori, să-şi ascundă exotismul, însă identitatea României consistă tocmai în „extraordinara combinaţie de infuzii etnice şi culturale venind din toate direcţiile” şi „cu greu s-ar mai putea găsi în Europa un amestec atât de variat, o sinteză alcătuită din atâtea culori diferite” (p. 15).

S-a aflat România întotdeauna pe rutele de invazie venite dinspre Est sau dinspre Vest, ori la răscrucea acestora? Da şi nu, dacă e să răspundem într-un mod specific lui Boia, care nuanţează în permanenţă, uneori până la relativizare, lăsându-şi, astfel, cititorul să opteze, însă în funcţie de argumentele pe care el însuşi le foloseşte pentru a se poziţiona. Un exemplu în acest sens ni-l oferă când se întreabă dacă Ţările Române au fost sau nu cucerite de turci, iar dacă nu, de ce? Expune câteva teorii, inclusiv pe cea a lui P.P. Panaitescu, potrivit căreia „drumul turcilor spre inima Europei nu trecea prin ţările române”, teatrul românesc fiind pentru ei „oarecum periferic” (s. m.), înaintarea făcându-se „pe linia Belgrad-Buda-Viena”(p. 66). Boia subscrie la acest punct de vedere, afirmând, la rându-i: „Şi rolul românilor în apărarea Europei trebuie aşezat în proporţiile lui reale, cu atât mai mult cu cât drumul spre Europa Centrală nu trecea prin ţările române” (p. 67). Lucrurile n-au stat întotdeauna aşa, după cum remarcă, apoi, istoricul, fiindcă expansiunea Rusiei în sud-estul Europei străbătea teritorii româneşti, angrenându-le în varii conflicte, definitorii în secolul al XIX-lea pentru identitatea – culturală şi politică – românească.

Pe de altă parte, într-o altă ordine de idei, care priveşte problematica frontierei, m-a surprins întotdeauna rolul mic pe care i l-au dat unii dintre istoricii români, între care şi Boia, Dunării în impunerea graniţelor. Îmi vine în minte, în acest sens, afirmaţia lui Andrei Şarîi (foarte convingătoare, susţinută de o demonstraţie pe care nu e, însă, loc s-o discut aici): „Apele oricărui fluviu poartă cu ele experienţa graniţei. (...) Dunărea, la fel ca multe alte fluvii, a fost întotdeauna şi a rămas până în ziua de azi o frontieră” (Dunărea: fluviul imperiilor, Iaşi, Editura Polirom, 2017, p. 24). De fapt, din punctul intrării sale în Europa de Est, nu i s-a acordat nici rolul de rută pe care l-a avut, în toată amploarea sa, în alte momente istorice. Or de aici s-ar putea formula unele ipoteze despre „balcanismul românesc” sau integrarea României în „Europa de Est” ori în spaţiul Mitteleuropei.

Tema „România, ţară de frontieră” e una extrem de ofertantă şi importantă, dovadă şi concluzia lui Lucian Boia: „Latini, dar ortodocşi, tentaţi de Occident, dar nu mai puţin ataşaţi de propriul lor specific, românii aduc civilizaţiei europene o notă distinctă şi se prezintă ca o trăsătură de unire între Vest şi Est. În plus, România este un bastion avansat în faţa imensului spaţiu oriental, devenit fluid şi neliniştitor în urma dezmembrării Uniunii Sovietice şi a efervescenţei care a cuprins lumea islamică” (p. 318).

România nu mai e atât de exotică, precum în trecut, însă la paradigma multiculturalistă a Uniunii Europene poate participa cu identitatea sa culturală de un specific foarte evident şi semnificativ, conferit inclusiv de experienţa graniţelor, imaginare sau reale, culturale şi/ sau administrative/ economice şi politice, pe care le poartă de la intrarea sa în istorie. Mentalitatea iluministă, cu tot cu terminologia sa, încă influenţează configurarea Europei, dar România a trecut, în bună parte, după aproximativ două secole de încercări (fracturate de comunism), în emisfera vestică.