Dialog Cristian PĂTRĂŞCONIU – Dan GRIGORE

— Ca-te-go-ric! Categoric!

— Pe femeile frumoase. Pe femeia, în general, care e frumoasă.

— Ooo, ce aş mai detalia! Zău că aş detalia, dar mi-e să nu obosesc pentru că ar fi multe de spus. Am o vîrstă venerabilă, totuşi... Aşa că o să îmi permit să detaliez puţin. Totdeauna cînd cîntam, cînd eram student, de-abia plecat dinspre debut, ei, cîntam cu orchestra şi aveam în faţă, slavă Domnului, totdeauna cîte o femeie frumoasă. Fie la vioara a doua, fie la violoncel. La Braşov, ţin minte, era o timpanistă; o femeie care domina orchestra, care bătea la timpan şi care era foarte frumoasă. Cellei Delavrancea îi plăcea foarte mult de ea; a şi scris un articol pe care i l-a dedicat. Simţul acesta al comunicării vizual-muzicale cu o persoană de sex feminin care vine din muzică şi care împarte cu tine aventura muzicală este foarte preţios. Se întîmplă ceva ca un fel de exerciţiu la simulatorul de amor.

— Ei, ei...Cine suceşte cui minţile în realitate? Aceasta este totuşi prima întrebare! Cel mai bine e atunci cînd ne sucim minţile reciproc. Despre instrumente: pianul este un instrument de sucire a minţilor minunat. Din experienţă pot să vă spun că e şi de autosucire a minţilor!

— Categoric! Totdeauna îmi vine în minte un interviu al lui George Enescu, din 1921 cred. E un interviu în care el, pledînd pentru Opera Română din Cluj, spunea că invită cititorul să observe fizionomiile oamenilor din oraşe care au teatru, operă şi instituţii muzicale şi din cele care nu au. Diferenţele, o spunea şi George Enescu, sînt esenţiale şi sînt, deopotrivă, etice şi estetice. Nichita spunea că „frumuseţea este o duminică a binelui”... E minunat spus. Eu nu sînt un mare iubitor de Nichita; în momentul în care l-am auzit ridicîndu-l în slăvi pe Ceauşescu, s-a produs o ruptură în mine. Dar formula de mai înainte este una foarte frumoasă. Avea un har al formulărilor.

— Sigur că da. Trebuie protejată cum se protejează o grădină, unde protejezi florile, plantele – de dăunători. Are şi muzica dăunătorii ei. Muzica e o fiinţă fragilă. Şi e preţioasă. Ca orice fiinţă preţioasă, este fragilă.

Eu protejez muzica în felul meu. Nu cred că muzica trebuie să fie scoasă la metrou. Nu trebuie să fie scoasă la restaurant.

— Melancolia, nostalgia – amîndouă sînt izvoare mari, viguroase ale artei. Cred că în fiecare fapt artistic, fie că artistul e conştient, fie că nu, fie că doreşte sau nu, că e pro sau anti, se manifestă ceva dintr-o tainică legătură, comuniune, transmisiune divină. Cred foarte mult în aceasta. Cred că arta este o hierofanie. Cred, bunăoară, că Debussy chiar dacă a fost cum spunea el că e, adică un liber-cugetător, nu era mai puţin în contact cu divinitatea. Divinitatea nu te pedepseşte dacă nu crezi în ea, ci îţi face dovezi că există.

— Sigur că da. Dacă citim, de pildă, scrisorile lui Mozart, chiar pe cele către tatăl său – care nu era defel o persoană hazoasă, ci mai degrabă un tip foarte sever –, vedem acolo un umor foarte sănătos şi creator. Mozart e, în ce a compus, adesea un ludic, un distribuitor de replici; un fel de dramaturg. Aşa încerc eu să îl cînt cel puţin – şi asta îmi dă satisfacţie. Totul e să nu guşti satisfacţia pînă cînd nu îl termini de cîntat. Cînd cînţi Mozart, lauda de sine te omoară. Nu ai voie să spui „uite, asta ce bine mi-a ieşit!”. În Mozart, trebuie să fi mereu copil, copil, copil, mai departe, jucăuş, sincer cu tine, gata de aventură. Aşa, cred eu, poţi să ai şansa să te întîlneşti cu el.

— Aţi invocat la un moment dat un articol din Izvestia în care cineva scria despre „Michelangeli sculptează în muzica lui monumente care au eternitatea piramidelor”. Şi dvs spuneţi că visaţi să sculptaţi în suflet. Ce aţi sculptat în sufletul dumneavoastră, privind în spate, peste umăr?

— Aaa, multe. Aşa de mult că îmi pot permite să intru în scenă fără nici o încălzire. Să fac asta şi să îmi găsesc respiraţia, ritmul, emoţia necesară fiecărui moment, fără să mă pregătesc pentru aceasta. Nu pot să zic că intru în scenă; eu sunt deja acolo. Mi se întîmplă acum, la bătrâneţe să mă trezesc cu muzici în cap şi să respir ca şi cum le-aş cînta. În cîntat, muzica îţi impune un anumit tip de respirat; nu ai timp de respirat normal şi atunci ritmul respiraţiei se adaptează. Ei bine, eu, atunci cînd îmi sună muzica în cap, încep să respir ca şi cum aş fi la pian. Deşi nu sînt. Adesea, asta e ceva obositor.

— Nu ştiu dacă avem nevoie. Dar ştim că se poate învăţa din aceste rateuri, că ele pot fi valorizate, dar cu condiţia să existe forţa de a ieşi din ele şi de a găsi unele energii creatoare. Forţa de a tezauriza suferinţa. Şi, deopotrivă, forţa de a te aventura într-o încercare, fără teama de eşec. Teama de eşec e ceva semnificativ şi poate da un blocaj enorm. Din alt unghi privite lucrurile, eşecurile pot fi, uneori, doar trepte iniţiatice.Trepte ale găsirii de sine. Văluri care trebuie îndepărtate. Dacă poţi să te îmbogăţeşti din eşec, aceasta este chiar o bogăţie importantă.

— Nu ştiu... Muzica în sine este pentru mine ceva foarte special. Suprem, dacă e să folosesc cuvîntul spus de dvs. Universul muzical este ceva enorm de important pentru mine, este vital. Cînd cântam Brahms, concertele lui le comparam cu nişte continente. Primul concert era un întreg continent. Al doilea concert era un fel de pogorîre astrală pe o planetă a vieţii, a bucuriei, a încercărilor pămîntenilor. O vizită astrală efectuată către planeta Pământ.

— Aşa o ia Brahms, cred. În secvenţe aproape cinematografice. De fapt, cred că primul mare cineast a fost Bach. Bach a fost un mare maestru al montajului cinematografic. Beethoven, nu mai vorbesc. Eu am învăţat foarte mult de la cinematografie pentru a pune cît mai multe nuanţe în muzică.

Muzica, în funcţie de anumite stiluri, este un şir de aventuri ale vieţii. Pentru mine, Bach este o catedrală, este o intrare într-un univers al credinţei absolute şi al smereniei absolute. Dar şi al inteligenţei acestei smerenii. E o credinţă şi o smerenie care îşi conţin propria lor organizare, propria lor diversitate şi arhitectură. O arhitectură a credinţei şi a smereniei celui care crede. Mozart este un oximoron, un fel de Ariel. El este un înger care are şi îndrăciri; se mai joacă, mai face cîte o boacănă, se întoarce, are puterea de a face în general lumină din suferinţă. E un convertor de suferinţă în lumină. Beethoven este, şi el, un mare rebel. Este un avocat al fiinţei umane, al bogăţiei sacralităţii, dar şi al tragismului existenţei fiinţelor umane. Brahms este, pentru mine, cel mai shakespearian compozitor. El este omul în a cărui muzică regăsesc întunecimi, umbre, dureri, chiar sunete ciudate ale unor coşmaruri shakespeariene.

— Nu pot să ratez întrebarea aceasta: deci, vă place Brahms?

— Enorm îmi place Brahms. Am învăţat enorm de la el. Pentru mine, Brahms a fost şi un aparat de dezvoltat al respiraţiei mele muzicale. Un aparat formidabil.

— Marin Sorescu avea o denumire a ei. El spunea că este „micul nostru puls”. Are şi o poezie în care spunea: „şi dacă nu putem să aruncăm pe talgerul lunii ţipătul nostru deznădăjduit / atunci ne întoarcem să robim la micul nostru puls/ războinici care am pierdut bătălia jelaniei totale şi absolute”. Ei, micul meu puls a fost salvat şi transformat şi dezvoltat mai ales de puterea pe care mi-a dat-o Brahms. E ca o ascensiune pe un munte greu: dacă reuşeşti să o faci, asta te întăreşte. Şi îţi dă şi o perspectivă nouă asupra ta, asupra propriilor tale limite. Asta am făcut eu cu Brahms, cîntînd foarte multă muzică din acest compozitor; nu numai de pian, ci şi foarte multă muzică de cameră. Am reuşit să corectez superficialităţile mele, să combat unele precarităţi ale caracterului meu. Lenea mea, chiar. Şi să „lipesc” toate acestea cu materie muzicală rezistentă. De asta spuneam: muzica poate forja caracterele.

— Trebuie să asculte şi să se lase dus de muzică. Dacă are ceva lecturi şi ceva imaginaţie – poate chiar în ordine inversă, cu imaginaţia prioritară! –, lucrurile pot merge în direcţia bună. Vor putea găsi în muzică, de pildă, cîte ceva din ei înşişi, cîte ceva din misterele vieţii, ale lumii în care trăim.

— Eu cred că e inepuizabilă. Cred că e o energie încă mult prea puţin folosită. Am impresia că, pe măsură ce învăţăm că poate fi folosită, modul nostru de a o folosi involuează. Se masifică modul de folosinţă. Cum vă spuneam: eu nu aş duce-o la metrou! Pentru că eu nu cred în acest utilitarism al muzicii – fără să vreau să spun prin aceasta că este ceva rău. Dar, a gîndi şi a primi muzica în acest fel este, cred, doar o umbră palidă a ceea ce muzica poate să ne dea cu adevărat.

E ca şi cum aş folosi enegia atomică pentru a aprinde o ţigară. Asta este, cred, tot a lui Marin Sorescu...

— La noi, politica este, de regulă, redusă la o dimensiune unică. Mai precis, ca un teritoriu al unui conflict. Americanii au două cuvinte pentru politică şi prin acestea ei înţeleg lucruri diferite şi, cred eu, văd mai bine ce este politica: au şi „politics”, au şi „policy”. La noi, politica este redusă la dimensiunea ei combativă. Făcînd această reducţie, noi ne punem singuri piedici în a evolua către o înţelegere mai adecvată a ceea ce este politica. În acest sens, muzica poate fi o evadare din această perspectivă extrem de îngustă de a înţelege politica. Ea este însă, nu mai puţin, şi un bun ajutor pentru a înţelege ce este cu adevărat politica. Pentru că ea dă o anumită detaşare care e numai bună pentru a privi în perspectivă lucrurile.

Înainte de a intra în politică, ţin minte că am scris un articol, pe care l-am publicat în Revista 22, care se chema „Spre Mozart, via Havel”. Era un text în care vorbeam despre această formidabilă putere de receptare a muzicii lui Mozart care a existat la praghezi. Mozart a fost receptat extraordinar de bine la Praga.

Eu cred, altfel spus, că muzica, pe de o parte, limpezeşte. Dar, în egală măsură, am avut şi această, cum să îi spun, revelaţie: că artistul are şi el nişte obligaţii faţă de societate. Nu numai pe aceea de a fi un greier şi de a cînta frumos. Riscul este ca, la un moment dat, să cînţi foarte frumos, dar într-o pustietate. Mînat de această revelaţie, am decis să mă arunc într-o aventură politică, acum cîţiva ani buni. A fost o aventură care nu a durat foarte mult – am văzut, cum zicea Şerban Cioculescu, „se vedea prea bine măţăraia”. Or, dacă lucrurile erau aşa, mi-am zis că eu nu fac, insistînd să rămîn acolo, decît să îmi frîng gîtul acolo. Şi atunci, am renunţat.

Pe de altă parte, eu cred într-o teorie – nu cred că este a mea, dar a devenit şi a mea. Pe scurt: cred că artistul duce, rezistă mai mult în timp, cu cît este mai inactual. Sigur că, în artă, inactualitatea nu este de căutat; dar eu caut anumite exprimări, situări în orizontul prezentului care să mă despartă cumva de prezent, care să mă facă, dacă vreţi, un fel de părtaş polemic al prezentului. Accept anumite lucruri din prezent, trăiesc prezentul, dar sînt şi lucruri pe care nu le pot accepta. Şi asta mă face, cumva, inactual, pentru că nu mă adaptez perfect la acest prezent. Cred însă că inactualitatea aceasta este un mare semn de viaţă şi că ea poate fi o mare sursă de bogăţie. Mai ales de bogăţie interioară.

— Frumoasă întrebare şi foarte grea! Cînd eram copil, mi-am inventat un aparat care să îmi facă urechile să recepteze din unghiul detaşării, din perspectiva unui spectator care nu sînt eu. Am făcut un fel de cornete în jurul urechilor, ca să pot să aud, altfel decît aud eu de obicei, ca şi cum aş fi un spectator al muzicii pe care o cînt eu. Am făcut aceasta pentru că deja devenisem conştient că aud mai mult, foarte mult muzica din mine – auzul interior este mult mai puternic decît cel exterior. Şi nu aveam instrumentul necesar cu care să îmi corectez greşelile. El trebuia dezvoltat şi forţat. Mie îmi plăcea foarte mult să cînt şi ce cînt, iar auzul interior, cu atît mai mult cu cît aveam şi imaginaţie, şi talent, îmi dădea mereu satisfacţie. Şi atunci, greşelile pe care le făceam nu contau; eu cîntam şi eram fericit. Dar mi-am dat seama că lucrurile nu trebuie să stea aşa. Că nu tot ce vreau eu este şi bine. A trebuit să forţez ca auzul exterior să se dezvolte – aşa încît să îi găsesc forţa critică pe care să o aplic rezultatului sonor şi să îl aduc la nivelul său adecvat. Aceasta a fost, la mine, o primă aventură a auzului – mai precis, a modului în care el s-a deschis. Am forţat puţin balamalele astea să se deschidă... Pentru studenţii mei, am inventat metode prin care să se deschisă şi să se consolideze auzul polifonic.

Cît despre locul în care muzica se aude în mine cel mai adînc – nu ştiu să pun degetul şi să localizez. Cred că o aud cu toată fiinţa mea. Este peste tot. Nu are un sediu anume. În muzică sînt un peşte în apă. Sînt în elementul meu.Şi acest privilegiu este dat şi de faptul că am învăţat să cînt, să compun aproape simultan cu învăţatul vorbirii. Sînt, aşa-zicînd, bilingv. Română şi muzică! Sau invers: muzica şi româna!

— Verdeaţa sufletului, inteligenţa şi tenacitatea urmăririi scopului, modestia, smerenia. Chiar umilinţa. Răbdarea, negreşit. Mai mult chiar: răbdarea combinată cu nerăbdare. Răbdarea ca necesitate a obţinerii cît mai depline a unui rezultat căutat şi dorit cu tot sufletul de un artist. Trebuie să am răbdare pentru ca nerăbdarea mea să se realizeze. Curajul, în mod categoric! Curajul ca un şir de frici învinse.

— Hm. Hm. Nu. Muzica, din rău, te mai poate mîntui. Ce e rău într-un om nu este muzica şi nu este adus de muzică.

— E dură. Nu ştiu dacă sînt mai mari decît în alte arte, dar la fel de mari, cu siguranţă că da. Cînd eram student, i-am luat un interviu profesoarei mele, Cella Delavrancea. Am întrebat-o, între altele, care crede că sînt cele mai mari defecte ale şcolii noastre de pian şi, în general, de muzică. Şi ea mi-a dat un răspuns foarte laconic. Sînt două: vanitatea elevului şi vanitatea profesorului.

— Chiar recent am vorbit despre aceasta cu soţia mea. Despre cum ar fi fost? Am avut multe oportunităţi de a rămîne. Iar oameni de acolo, din Occident, mi-au promis ferm că mă pot ajuta să îmi găsesc un rost acolo, în cazul în care decid să plec din ţară. Ei, vorbind cu soţia mea acum puţin timp cum vă spuneam, despre această temă, am ajuns la concluzia că, pe de o parte, realizarea profesională ar fi fost mult mai simplă. Şi cariera mea muzicală ar fi avut, certamente, o altă strălucire.

— Categoric. Aici, la noi, mai ales dacă ai succes, trebuie să îţi ceri scuze tot timpul. Cum ai reuşit ceva, trebuie să îţi ceri scuze.

Revenind: da, profesional ar fi fost mai uşor şi, pesemne, la altă altitudine. Pe de altă parte, felul în care ar fi arătat, în acea lume posibilă, cariera mea muzicală ar fi putut să ne transforme viaţa în altceva decît îmi place mie să trăiesc.

— Îmi place să am o viaţă rotundă: să mă văd cu prietenii, îmi place să pierd timpul. Mi se pare a fi un mare avantaj faptul că noi sîntem, vorba aceea, puţin înapoiaţi. Vorba bancului evreiesc: avem un tur în minus! Şi, avînd un tur în minus, putem să pierdem timpul, să ne vedem cu prietenii, să stăm la o tacla, să bem un şpriţ, să stăm şi să ne gîndim pur şi simplu, să nu facem nimic. Ei, dar şi nefăcutul-ăsta-nimic este un mod foarte creativ uneori.

Culmea e că şi prietenii din Occident cu care am păstrat legătura, prietenii cu care mă şi văd foarte des au această percepţie, această revelaţie: după ce au trăit 30-40 de ani în America sau în alte părţi, vin în România şi spun „măi, nu am mai trăit asemenea momente de nici nu mai ţin minte de cînd! Nu am mai râs atîta, nu am mai comunicat aşa de mult şi de bine.”

Cred că, în Vest, viaţa mea ar fi arătat sigur altfel. Cred că, din punct de vedere material, ar fi arătat mult mai bine. Dar nu regret nici un moment că nu am plecat. Deloc nu regret!

— Minunată întrebare! Da, sigur că mă enervează. Mai multe, de fapt. De pildă, în jazz există sau exista cînd eram eu mai tînăr o expresie: „trompete ua-ua”. E trompeta aia căreia i se pune o surdină, aşa încît, imediat, ea să facă: ua-ua-ua. La noi se folosea la punerea de „balene” de emoţie muzicală pe manipulările de tip televiziune. E sunetul acela de trompetă care ridiculizează ceva şi care se aude, prompt, din off, imediat după ceva care trebuie perceput neapărat ca bizar, excesiv, ridicol chiar! Ei, sunetul ăsta mă enervează foarte tare. E un semn muzical pentru „cum nu se face”, „cum nu e bine”. Groaznic sunet muzical! Groaznic! Cînd aud asta, înnebunesc; mă apucă toţi dracii! Şi pentru că îmi aduce aminte de comunism – era un sunet pe care îl auzeam la emisiuni de gen „Reflector” –, dar şi pentru că sună oribil în sine.

În orchestrele româneşti, mă mai enervează şi unele instrumente de suflat. Nu în sine, ci felul în care sînt ele folosite. De pildă, la imnul României, în şcoala noastră a instrumentelor de suflat, exerciţiile ritmice nu sînt făcute pînă la capăt; iar valorile ritmice, chiar pe imn cum vă spuneam, sînt incomplete. De aici, şi enervarea mea! Nu se învaţă să se împartă bine valorile şi atunci urmarea este că ei cîntă puţin după ureche aici. Se întâmplă asta uneori şi în orechestre simfonice...

— Orga, în mod deosebit. Orga e ceva divin. Vioara, foarte mult. Flautul, foarte mult. Clarinetul, violoncelul. Îmi plac multe instrumente. Eu cred că orga este un împărat, iar pianul este un rege. Un rege poet. Sau, poate mai bine spus, un fel de Hamlet ajuns rege. Care are îndoieli, dar, ca rege, nu le împarte cu oricine.

— Poate că, aşa cum se spune, totul se plăteşte. Dar muzica, fiind atît de puternică pentru mine, era inevitabil ca ea să îmi dicteze anumite cote de altitudine. Să îmi reorganizeze, într-un mod radical, viaţa. Eu de acolo vin, de acolo veneam – din acest mediu, ca şi cum ar fi fost un peşte înotînd. La 12 ani, am învăţat „Apassionata”, mai mult după ureche e adevărat, şi am cîntat-o inventînd bucăţi din ea care nu existau în text. Adică, adaptînd-o la mintea mea. La fel, al doilea concert de Brahms – l-am învăţat, cum puteam eu să o fac atunci, pe la 10-11 ani. Acest contact cu muzica, înţeleasă aproape ca element primordial, aproape ca un lichid amniotic, a avut şi, să le zicem aşa, aproximativ, nişte dezavantaje. Pentru că mi-a impus nişte standarde foarte înalte. Standarde de simţire, în primul rînd.

— Aaaa... Teribil este! Nici nu vreau să mă gîndesc la asta. Eu ies de foarte multe ori din depresie cu ajutorul muzicii şi, mai ales, prin muzică. Muzica m-a salvat de multe ori. Am murit de mai multe ori şi, pe urmă, am înviat cu ajutorul muzicii. Faptul că am trăit în... moarte clinică şi, apoi, m-am trezit cu ajutorul acestei formidabile forţe a muzicii şi mi-am recăpătat vitalitatea, în primul rînd vitalitatea muzicală – asta e ceva extrem de important. Este una din marile aventuri îmbogăţitoare din viaţă...

— Sufleteşte. Sufleteşte, da! Aşa ceva a fost, aproape de aşa ceva a fost... Am fost aproape de moarte şi la modul fiziologic. În 1997, am fost diagnosticat cu cancer. Atunci, între altele, s-au scris articole dure despre mine, articole de „despărţire”. S-a spus, în acele texte, că nu am nici o valoare, că sunt o nulitate – dar, pentru că sunt pe ducă, trebuie să fiu iertat... Mda... E 2017, noi doi vorbim acum. După 20 de ani...

— Ooo. Asta e ceva esenţial. Vital. E bucuria de a cînta, dar e şi bucuria de a împărţi cu ceilalţi. Cînd ştii că la capătul călătoriei tale muzicale, poţi da celuilalt ceva esenţial, asta e ceva formidabil. Ca atunci cînd, copil fiind, împărţeam cu ceilalţi. Într-un fel, am rămas copil, pentru că aceasta bucurie ţine de resorturile unui suflet copilăresc. Dar prin „copilăresc”, înţelegînd un miez care nu s-a uscat. Ceva autentic, profund. Nu ceva naiv, ci ceva viu, incandescent, rotund.

— Daaaa. Sigur că da. Nu doar bucurie, ci şi înţelepciune, viaţă, forţă. Şi, în fond, îmi dă certificarea unei încuviinţări a credinţei mele.

— Peste tot! Dumnezeu este peste tot în muzică. Muzica este un cadou pe care ni l-a făcut Dumnezeu. Este un mare cadou. Este încă o dovadă de iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Cu o condiţie: să ştii să primeşti acest cadou. Contează cum îl primeşti.

— E o întrebare foarte complicată. Cam ca mai toate pe care mi le-aţi pus.

— Da. Da... E greu de răspuns tranşant. Înclin spre un răspuns dubitativ: nu ştiu dacă e suficient.

— Hm... La modul ideal, cred ca da. Dar pentru asta, lumea trebuie să vrea aşa ceva. Trebuie să vrea să fie salvată. Muzica nu e suficientă. Poate că, de fapt, nimic nu e suficient! Nu poţi să salvezi pe cineva cu forţa.

Se fac acum comedii cu oameni care sînt salvaţi de la sinucidere şi ei nu vor, de fapt, să fie salvaţi. Şi ies comedii din asemenea situaţii! Aşa şi cu muzica. Chiar ies comedii din asemenea ipostaze...