Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O călătorie cu tramvaiul Popescu

        de Gabriela GHEORGHIȘOR

Un tramvai numit Popescu (apărut în ediție bilingvă la Editura Cartea Românească, Traducere în limba engleză de Adrian Solomon, Prefață de Mircea Martin, București, 2007) reprezintă scenariul realizat de către Gavriil Pinte, după opera antumă și postumă a lui Cristian Popescu, pentru un spectacol de teatru comunitar, producție a Teatrului Național Radiofonic, în colaborare cu ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului București, cu sprijinul RATB, a cărui premieră a avut loc pe 14 noiembrie 2004 (o variantă modificată a spectacolului, Un tramvai numit Popescu 2 a avut premiera în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, în mai 2006).

Regizorul Gavriil Pinte, prieten al poetului Cristian Popescu, mărturisește (într-un preambul ce reprezintă reproducerea interviului de pe DVD, pe care sunt imprimate și fragmente din spectacol) că acesta și-a dorit toată viața „să-și cumpere ultimul tip de tramvai 26, să poată să-și plimbe duminica familia cu el (familia Popescu), să-i vadă toți vecinii când vor trece prin cartier“, iar uneori îi zicea „Hai, bătrâne, să ne luăm un aparat de filmat și să urcăm în tramvaie să facem poeme direct pe oameni“. Pinte i-a împlinit visul, așezând poemele sale, care oricum aveau virtuți teatrale, într-o structură dramatică și montând „piesa“ chiar în tramvaiul 26 (închiriat de la RATB), cu plecare din piața Sf. Gheorghe și cu traseu circular. O idee ingenioasă, prin care granițele dintre artă și viață se efasează, iar opera dramatizată a lui Cristian Popescu intră firesc în marele „teatru“ al lumii. Cu atât mai mult cu cât autenticitatea reprezintă una dintre trăsăturile esențiale ale „artei (lui) Popescu“, așa cum subliniază și Mircea Martin: „poezia lui vrea să fie o spunere directă, nesofisticată, necontrafăcută artistic. De aici acea devalorizare a procedeelor și a figurilor artistice, de aici spațializarea și literalizarea metaforei și tot de aici marea ei putere de acoperire sentimentală. În acest refuz al artei și în dorința identificării ei cu viața (și cu moartea) (…)“.

Un tramvai numit Popescu se desfășoară ca o călătorie de nuntă, dar și de moarte, în „localul“ pe roate al familiei Popescu. Poetul Cristi (Cristian Popescu) se căsătorește cu Arta (Popescu, desigur), dragostea și Apocalipsa, Moartea lui din Flori. Printre manechinele din „vitrina“ tramvaiului, personajele se autoprezintă și se prezintă unele pe altele în fața călătorilor-spectatori, în „discursuri“ care generează efecte și lirice și comice. Tatăl, colonel, decedat la cincizeci și patru de ani, vine în fiecare dimineață până în dreptul pozei sale atârnate pe perete, își lipește fruntea de luciul imaginii și privește în gol până se trezesc membrii familiei și trebuie să zâmbească. Mama, fostă muziciană, are un maldăr de viori în așternut și le mângâie seara, înainte de culcare; când Cristi taie pâinea, ea o bandajează, când o rupe, o pune în ghips; strânge visele în brațe și leagă între coperți din piele cârpe de bucătărie. La nuntă servește liliac alb în pahare. Sora, Dana Popescu, îmbracă viorile mamei în haine de păpușă, povestește frumos despre Cristi și citește poemele de familie pe care și-i le va tatua pe trup ca să nu mai fie singură noaptea. Bunicul are optzeci și trei de ani și și-a umplut perna cu pământ „ca să se obișnuiască“. Bunica este moartă, iar după înmormântarea sa, într-un sicriu legat cu o fundă mare și roz ca un cadou, bunicul i-a lipit poza pe sticlele de vin; într-o duminică s-a dus în parc cu un pantof rămas de la ea, rugând toate fetele de liceu să-l încerce. Mătușa, Adina Popescu, are cincizeci și doi de ani și nu-i e frică de moarte; apare în reviste drept reclamă pentru poemele lui Cristi, e singură (după ce a fost căsătorită de trei ori cu bărbați bogați) și deși medicii i-au spus că nu poate face copii, tot mai speră. Crește fluturi într-un borcan de murături, iar pleoapele ei ostenite se subțiază, se lărgesc și atârnă pe obraz până în dreptul gurii. Își dă nepotul în judecată pentru calomnie, nemulțumită de felul în care a descris-o în poemele sale. Pe Cristi, însă, „trebuie să-l înțelegem“, ne îndeamnă mama, „așa e el“, „nu e făcut pentru lumea asta“, a văzut prea multe vise, visele ei de noapte, pe când se afla în pântece: „Nu mișcă un deget toată ziua, nimica nu face, zău! Stă tot timpu’n vârfu’ patului cu ochii pe pereți și copiază“ (adică rescrie poemele altor poeți mai vechi) sau „stă la masa lui de brad, cu perdelele lăsate“ și „se gândește la steaua“, ne spune bunica. Cotropit de gânduri, adoarme cu capul pe masă până-i vin propriile lui vise, „se holbează la el, țipă și-i dau una peste bot de-l scot din țâțâni“, adaugă sora. Umblă toată ziua cu un buchet de trandafiri prin oraș, prin veceuri și pune câte două petale în closet înainte de-a trage apa ca să facă lumea mai frumoasă, ni-l bârfește Arta. Poetul se spovedește el însuși în fața lumii și a Domnului, cerând iertarea păcatelor: „Singura zi frumoasă din viața mea a fost atunci când eram îndrăcit și am intrat cu mulțimea mea de draci într-o biserică. Ei, dracii, erau mulțumiți. Hai, mă, își ziceau, uite că spurcăm și pe aici, râmăm pe la icoane și grohăim la altar. Dar s-a îndurat Dumnezeu și m-a așezat în genunchi și m-a zguduit și am plâns și am strigat cuvintele rugăciunii. A fost singura zi din viața mea“. Arta Popescu, tânără și strălucitoare, face teatru, circ, muzică, pictură, film, dar mai ales se jelește noapte de noapte și geme de durere ca să nască Poemul Popescu. După nașterea în chinuri, Poemul se simte singur și aproape că nu mai suportă să aibă cititori, dorindu-și prieteni. Visul său este să devină „o discuție la crâșmă, la un pahar cu vin, cu amicii“. Cu alte cuvinte, Poemul lui Cristi vrea „să coboare în stradă“ (aspirație care animase și poezia optzeciștilor) și chiar reușește, și la propriu și la figurat.

Din poezia lui Cristian Popescu înflorește în piesă absurdul. În tramvaiul Popescu nu există demarcație între viață și moarte, mecanicul se plachează pe viu și invers, mișcarea în cerc pare să nu cunoască sfârșit. Eminescu și Caragiale se întâlnesc simbolic în tragi-comedia existenței din Un tramvai numit Popescu. Poetul, descris uneori ironic în postură romantică, meditează la condiția lui nefericită, căutând salvarea în creație: „Stau băgat sub apa înghețată, prins în gheața de zoaie, de noroi, strâns în ea ca-n menghină, strivit – stau în viața mea împuțită. Și doar printr-un pai mai respir din când în când. Iar respirația poate fi respirație numai dacă e strigăt, rugăciune, poem. E un tunel al poemelor mele disperate, un tunel al rugăciunii pe care îl sap. Că poate scap“. La „Localul familial“ se benchetuiește însă cu lăutarul alături: „Nu! Caragiale n-a existat. Putem eventual să-l citim ca pe propriul nostru horoscop“; „A existat numai o țară frumoasă și tristă în care mai toți oamenii erau condamnați la crâșmă pe viață“. Arta (lui) Popescu se contaminează inevitabil de spiritul național, face „circ“, disimulează; își pune pantofii cu tocul înalt, se piaptănă, se rujează, ca s-o scoată și pe ea cineva la dans sau la Șosea. Pentru deliciul cititorilor / spectatorilor se dedă la tot felul de giumbușlucuri literare, poetico-teatrale (precum pastișa ironică a stilului poetic eminescian și a „vorbirii“ caragialești de mahala: „Mânca-ți-aș gura, Leonido, mai am de-acu / un singur dor – / Să nu ai parte tu dă Mițu, dă nu m-oi învăța / să mor“). Dar chiar dacă Arta își mai face ludic de cap, esența ei rămâne gravă, ca și a poetului care a „crescut“ din lacrimi, din zbuciumul luptei cu proprii demoni și cu mizeria existențială din jur: „Nu mă pot analiza îndeajuns ca să știu cât din ceea ce scriu e mărturie a îndrăcirii mele, vomă a păcatului, a contactului cu necurăția, și cât e lumină stoarsă chinuit din lupta cu întunecimile“.

Dacă poetul Cristian Popescu inter­textualizează uneori postmodernist, Gavriil Pinte intercalează și intratextualizează poemele acestuia în scenariul piesei, reușind însă să păstreze ductusul poetic originar. Dar și să potențeze dramatic „spectacolul“ „Familiei Popescu“. Un tramvai numit Popescu ne oferă o călătorie simbolică, deopotrivă prin țara noastră tristă și plină de umor și prin cercul absurd, împletit din lacrimi și din râs, al existenței umane în genere.

© 2007 Revista Ramuri