Sunt extrem de rare situaţiile în care cronicile artistice ce fac referire la expoziţiile de tip muzeal amintesc şi oamenii din spatele cortinei. Artistul este cel care, în mod firesc de altfel, stă în lumina reflectoarelor, dar puţini sunt cei care ştiu că strălucirea acestora, fie ei vechi sau contemporani, ar fi aproape imposibilă fără munca unui truditor umil şi, cel mai adesea, anonim, muzeograful. Este important de ştiut ce se întâmplă şi în spatele scenei, în depozitele muzeelor, acolo unde muzeografii construiesc sau consolidează notorietatea „de scenă” a artiştilor. În pofida unei destul de răspândite concepţii la noi, potrivit căreia muzeele de artă, indiferent de patrimoniul pe care îl deţin, favorizează expoziţiile unor artişti contemporani în viaţă uitând, de multe ori, să îşi cerceteze propriile lucrări.

Luând drept pretext o asemenea expoziţie de recuperare a patrimoniului, intitulată „Transfigurări”, deschisă recent la Muzeul de Artă din Craiova, am dorit să cunoaştem pe unul dintre aceşti „eroi din spatele cortinei”, muzeograful Lucian Rogneanu, curatorul acestui proiect.

Cătălin Davidescu: Care este experienţa ta în materie de muzeografie? Este o întrebare cu un răspuns indus asupra legăturii tale cu acest loc unde, aproape fizic, ai deschis ochii?

Lucian Rogneanu: Legătura este una în primul rând sentimentală, fiind locul unde am copilărit, locul unde am învăţat să desenez, locul unde am ajutat la o serie întreagă de lucruri ce ţin de organizare şi de „bucătăria internă” a oricărui muzeu, cu mult înainte să devin muzeograf. De asemenea, am avut marele noroc să-l am alături pe tatăl meu, împreună cu care am trecut prin toate muncile şi problemele unui muzeu, plecând de la curăţenie şi cărat lucrări de artă şi ajungând la cum se panotează o expoziţie, de la cum se face un afiş, un pliant, un catalog şi ajungând la înţelegerea tuturor „mărunţişurilor” care fac ca o expoziţie să fie bine închegată şi susţinută, de la înţelegerea cât mai exactă a ceea ce presupune munca de creaţie artistică şi ajungând la analiza stilistică şi estetică. Cred că toate aceste etape sunt absolut necesare pentru a înţelege ce însemnă munca într-un muzeu şi care este importanţa ei.

C.D.: Care este utilitatea unui asemenea demers expoziţional de recuperare a patrimoniului într-o lume unde accentul major este pus pe formele vizuale ale unei contemporaneităţi ce pare tot mai nerăbdătoare să îşi câştige notorietatea? Îţi pun această întrebare pentru că, după cum bine ştii, adesea, presiunea artiştilor de a-şi prezenta creaţiile în muzeu generează o presiune nefirească al cărei rezultat poate fi o selecţie superficială calitativ.

L.R.: Asemenea tip de demers, după părerea mea, ar trebui să fie unul cât se poate de normal, chiar dacă mulţi îl consideră învechit sau „demodat”. „Moda” nu este un argument pentru valoarea unui obiect sau a unui demers, de aceea nu cred că trebuie să ne ferim să fim în contratimp cu mersul general sau cu tendinţele momentului. Dacă ne uităm în timp vom vedea numeroase exemple de „mari maeştri” ai vremurilor lor care astăzi sunt necunoscuţi sau trecuţi la capitolul „de duzină” şi, de asemenea, numeroşi „amatori” sau „netalentaţi” în vremea lor, dar care au trecut testul timpului şi care au dovedit calităţi artistice deosebite. Grosul patrimoniului unui muzeu, de tipul Muzeului de Artă Craiova, se află întotdeauna în depozite, în expunerea permanentă găsindu-se doar o foarte mică parte, bineînţeles cea mai valoroasă. Expoziţiile temporare tematice, retrospective sau de colecţie, sunt o bună ocazie pentru valorificarea unor piese ce nu se regăsesc în expunerea permanentă, dar care merită să fie văzute şi apreciate de către public. În general, scopul sau rolul principal al unor asemenea expoziţii este unul educativ şi meditativ. Este o bună ocazie de a recrea atmosfera unei epoci cu toate ingredientele ei, fapt ce ajută la o analiză mai adecvată a unei perioade sau chiar a unui artist. Este, de asemenea, un foarte bun prilej de a face o serie întreagă de comparaţii stilistice, tehnice, conceptuale şi de valoare, în ultimă instanţă, între artişti care au trăit aceleaşi vremuri. Trecând peste toate aceste argumente, oricum valorificarea patrimoniului este una dintre principalele obligaţii ale oricărui muzeu, în primul rând din punct de vedere moral, orice expunere permanentă valoroasă are în spate mii de alte lucrări în depozite.

C.D.: Ce ai urmărit să reliefezi prin acest proiect expoziţional care reuneşte lucrări ale unor artişti din secolul al XIX-lea până în zilele noastre fiind, într-o variantă abreviată, o veritabilă istorie a portretului în arta românească?

L.R.: Mi-am dorit ca publicul să facă o călătorie în timp, plecând de la începuturile artei culte româneşti, de la primii paşi importanţi în arta românească (bustul lui Theodor Aman – primul mare pictor român, realizat de Karl Storck – primul profesor de sculptură la Academia de Arte din Bucureşti) şi ajungând la sculptura contemporană, la Grigore Patrichi Smulti şi Mircea Roman, artişti pe care muzeul i-a găzduit în ultimii ani cu expoziţii personale. Am ales ca subiect portretul, deoarece oamenii interacţionează cu arta, în general, mai uşor când este vorba de figura umană, în plus este una din temele majore în sculptură. În acelaşi timp, am dorit ca această expoziţie să cuprindă tehnici, materiale şi tipuri de expresivitate cât mai diverse, aşa încât vizitatorul să îşi poată face o idee despre cum s-au manifestat, de multe ori atipic, curentele artistice în arta românească, în general, şi în sculptura românească, în special.

C.D.: Care sunt proiectele următoare?

L.R.: Ar fi păcat să stricăm surpriza dezvăluind proiectele viitoare, în mod cert acestea vor fi unele de calitate şi cât mai diverse, aşa cum muzeul şi-a obişnuit deja publicul.

C.D.: Îţi mulţumesc, dragă Lucian Rogneanu, pentru „transfigurări” şi aşteptăm curioşi următorul eveniment expoziţional pe care ni-l propune Muzeul de Artă din Craiova.