Dimensiunea axiologicã

Scriu cu o oarecare întârziere, motivatã de o scurtã lipsã de timp din cauza obligaþiilor didactice, despre un volum de eseuri, cronici ºi studii al lui Henri Zalis, critic ºi istoric literar pe care îl apreciez ºi cu care mã interferez prin câteva preocupãri comune pe linia romantismului ºi a neoromantismului. Henri Zalis este autorul unor lucrãri de referinþã: Romantismul românesc (1968) ºi Aspecte ºi structuri neoromantice (1971), prin care ºi-a dobândit un nume de prestigiu în romantologia româneascã, precum ºi al unei incitante Istorii condensate a literaturii române, în douã volume, apãrute în anii 2005-2006.

Volumul de eseuri, cronici ºi studii, apãrut anul precedent la Editura „Hasefer“, este intitulat, cum nu se poate mai semnificativ: Valorizãri, întrucât critica face parte, dupã cum se ºtie, din axiologie, vastã disciplinã care se ocupã cu studiul valorilor. Critica este axiologie înainte de toate. Dimensiunea axiologicã este cea mai importantã în actul critic. Spiritul critic este capacitatea de a emite judecãþi de valoare. Acesta este ºi sensul originar al termenului, care provine de la verbul grecesc „krinein“ ºi care înseamnã „a judeca“. Judecata de valoare este coloana  vertebralã a actului critic. Din pãcate, în critica actualã, are loc, de cele mai multe ori, o eludare a judecãþii de valoare. Critica modernã ºi-a complicat, ºi-a sofisticat discursul, dar a pierdut ceva din vigoarea primordialã. Critica fãrã judecatã de valoare este o criticã nevertebratã. Demnitatea magistratului critic trebuie restituitã, astãzi când asistãm la o confuzie axiologicã ºi teoreticã fãrã precedent, când conceptele ºi raporturile fundamentale se impune a fi rediscutate ºi reclasificate, lãmurite ºi decantate.

Titlul volumului lui Henri Zalis nu este deloc întâmplãtor ºi nici strãin de contextul actual de confuzie axiologicã, pe toate planurile culturale ºi sociale, pe care îl trãim.

O dovadã o constituie ºi recursul pe care autorul îl face la Titu Maiorescu, cel care a apãrat cu strãºnicie, ca nimeni altul, criteriul axiologic ºi primatul esteticului în cultura  noastrã, mintea cea mai limpede ºi cea mai logicã a culturii româneºti ºi cel mai redutabil polemist al nostru din toate timpurile, cel care a deþinut, în cel mai înalt grad, arta ridiculizãrii adversarilor, polemicile maioresciene fiind desfãºurãri strânse, de o exemplarã coerenþã ºi acurateþe a argumnetelor (Titu Maiorescu în prim-planul exigenþei consecvente). Maiorescu a fost omul care a polemizat nu numai cu persoane, dar chiar ºi cu direcþii ºi curente întregi de gândire, pe care le considera greºite, false sau nefondate. Maiorescu este astãzi mai actual ca oricând. Trebuie sã ne reîntoarcem la Maiorescu, nu sub raport strict metodologic, dar ca la un simbol, al ordinii, echilibrului, limpezimii ºi al dreptei judecãþi.

Prima parte a volumului lui Henri Zalis, intitulatã Gânduri despre F. Aderca, este, de fapt, o monografie despre aceastã mare personalitate a literaturii noastre interbelice, ce se întinde pe aproape douã sute de pagini. De altfel, Henri Zalis este  unul dintre cei mai avizaþi cercetãtori ai acestui important scriitor, critic ºi istoric literar, eseist, filosof ºi estetician, cãruia i-a consacrat o muncã asiduã de peste douã decenii (1982-2003), materializatã în cele douã volume ale ediþiei: F. Aderca, romane ºi nuvele, din care primul a apãrut în anul 1982, la Editura „Minerva“ ºi al doilea în 1987, la Editura „Hasefer“. În prima secþiune a acestui capitol: Rememorãri, exegetul ne relateazã avatarurile acestei ediþii în perioada totalitarismului, dezvãluind obtuzitatea ºi dogmatismul forurilor culturale ale acelei epoci, de tristã amintire. Cercetãtorul se ocupã, în acest capitol, mai mult de proza lui Felix Aderca  ºi de volumul Mãrturia unei generaþii (1927) ºi de felul în care a fost privit acest scriitor, de o personalitate inconfundabilã, de critica româneascã, de-a lungul timpului. Henri Zalis este atras, pe bunã dreptate, mai ales de temperamentul de polemist al lui Felix Aderca, dupã cum se poate observa din secþiuni precum: Din unghiul curajului polemic sau Biografia unei dispoziþii luptãtoare.

Craiovean fiind, m-am apropiat de personalitatea ºi opera lui Felix Aderca ºi dintr-un sentiment de solidaritate concitadinã ºi de preþuire a valorilor pe care Cetatea Bãniei le-a dat, de-a lungul vremii ºi mãrturisesc cã efortul mi-a fost rãsplãtit din plin. Fascinat de ideea de „personalitate“, pe care a teoretizat-o în lucrarea sa: Personalitatea. Drepturile ei în artã ºi în viaþã (1922), Felix Aderca a fost, el însuºi, o personalitate fascinantã, de o mare puritate a conºtiinþei ºi intransigenþã a principiilor care l-au cãlãuzit întreaga  viaþã; un polemist de o inepuizabilã vervã ideaticã. Aderca rãmâne, în primul rând, o proeminentã personalitate a criticii noastre interbelice, un critic de prim plan, din aceastã perioadã, de orientare maiorescianã, apãrând principiul autonomiei esteticului. Dupã Eugen Lovinescu, poate cea mai puternicã voce criticã de la „Sburãtorul“, detaºându-se de mentorul sãu pe linia unui modernism mai radical. Animat de un permanent neastâmpãr intelectual ºi creativ, spirit neliniºtit ºi fecund, autorul unei opere vaste ºi variate, cu dispoziþie spre enciclopedism, dar ferit de diletantism, Felix Aderca a profesat toate genurile, fiind dificil de fixat într-o formulã. Acest om intransigent ºi pur, de o mare tãrie de caracter, ºi-a ales ºi o moarte pe mãsurã, cerând sã fie incinerat, iar cenuºa lui sã fie aruncatã deasupra  valurilor Mãrii Negre.

În rest, cartea lui Henri Zalis se transformã, în cea mai mare  parte a ei, într-o veritabilã Istorie a literaturii evreieºti din România, întreprindere binevenitã ºi necesarã pentru a vedea contribuþia scriitorilor de origine ebraicã la dezvoltarea literaturii noastre. O contribuþie destul de însemnatã ºi care nu trebuie, în nici un chip, depreciatã sau minimalizatã. O întreprindere temerarã, totodatã, dacã ne gândim câte stupide ºi penibile prejudecãþi mai planeazã încã asupra  acestui important aspect al istoriei literaturii române, pânã acum mai puþin elucidat. Curajul polemic ºi responsabilitatea asumatã ale lui Henri Zalis sunt demne de admirat.

Fãrã sã intrãm în detalii, trebuie sã spunem cã scriitorii de origine evreiascã din literatura noastrã sunt, aºa cum era ºi firesc de altfel, inegali ca valoare. O istorie literarã presupune, implicit, ºi o scarã de valori. „Existã o ierarhie de valori dupã complexitate ºi profunzime“ – cum bine spunea G. Cãlinescu în Tehnica criticii ºi a istoriei literare, polemizând cu punctul de vedere al lui Benedetto Croce.

Dintre scriitorii evrei din literatura noastrã, Henri Zalis se opreºte la doi dintre ei, pe care îi considerã exponenþiali: Felix  Aderca ºi Mihail Sebastian. Ca ºi Felix Aderca, ºi Mihail Sebastian este un critic ºi un eseist de primã mãrime, din perioada interbelicã. La amândoi se pare cã prevaleazã activitatea criticã ºi eseisticã.

Lângã Felix Aderca ºi Mihail Sebastian, l-aº aºeza – pe aceeaºi treaptã valoricã - ºi pe B. Fundoianu, care este, însã, un scriitor bilingv, aparþinând, deopotrivã, literaturii române cât ºi celei franceze.

Ca ºi Felix Aderca ºi Mihail Sebastian, ºi B. Fundoianu a fost un caracter exemplar, cu o biografie cutremurãtoare. A fost gazat în lagãrul de la Auschwitz, la 2 octombrie 1944. Putea  sã se salveze, dar n-a vrut. A vrut sã împãrtãºeascã soarta  tragicã a poporului sãu într-un moment absurd ºi de rãscruce al istoriei. ªi la B. Fundoianu, ca ºi la Felix Aderca ºi Mihail Sebastian, nu existã nici o discrepanþã între biografie ºi operã. Mai mult decât scriitor, ºi B. Fundoianu este un mare eseist ºi filozof. Opera sa cea mai de seamã, scrisã în limba francezã, este  La conscience malheureuse (1936). Prin Conºtiinþa nefericitã, Benjamin Fondane se înscrie în filosofia existenþialã modernã, ca o personalitate marcantã ºi originalã, apreciatã ºi de Emil Cioran.

Desigur –  volens, nolens –  Henri Zalis, ocupându-se de scriitorii evrei din literatura noastrã, redeschide problema „antisemi­tismului“ ºi care rãmâne în continuare deschisã. Antisemitismul este o mare prostie ºi care apare atunci când – ca sã citez celebra maximã a lui Goya – „somnul raþiunii naºte monºtri“ sau – ca sã-l citez pe regretatul Marin Preda – „istoria intrã în delir“. Antisemitismul nu se naºte dintr-un naþionalism normal, dintr-un „naþionalism fãrã bici“, cum metaforic îi spunea Octavian Goga lui Felix Aderca, pe care îl preþuia, în Mãrturia unei generaþii, ci dintr-un naþionalism excesiv ºi primitiv, din excrescenþele unui naþionalism exacerbat. G. Cãlinescu n-a fost, în nici un caz, un antisemit. ªi aici mã despart de autorul acestui volum, cu tot respectul. Marele critic recunoºtea  rolul important al scriitorilor evrei din literatura noastrã, acela de a crea  o punte spre universalitate. Sunt unele rezerve ale marelui critic faþã de spiritul ebraic, dar neesenþiale, poate chiar unele prejudecãþi, izvorâte din mediul universitar ºi academic al epocii. G. Cãlinescu n-a avut, nici pe departe, atitudinea complet ostilã a lui Nae Ionescu. Or, rolul lui G. Cãlinescu a fost unul mult mai mare, în cultura româneascã, decât cel al lui Nae Ionescu, profesorul de logicã ºi filosofie, care spunea cã: „Toatã lumea rateazã. Numai raþa – raþeazã“.

În încheiere, vreau sã spun cã tot ceea ce ne salveazã, în critica ºi istoria literarã, de tot felul de excese ºi extremisme, este dimensiunea axiologicã, altfel spus, criteriul valorii.