Meşteşugarii în ale poeziei ştiu, spre deosebire de inspiraţii de toate felurile, că, aşa cum sclipitor decreta Valéry – pe care, într-adevăr, niciodată nu-l vom fi citat suficient, „un poet (...) nu are ca funcţie să resimtă starea poetică: aceasta e o problemă particulară”(Poezie şi gândire abstractă). Asta nu înseamnă că starea poetică nu se poate răsfrânge şi asupra sieşi, fiindcă atât timp cât nu-i alterează în vreun fel „lucrarea”, poetul poate să-şi fie şi celălalt, cititorul în care să trezească inspiraţia. (Adică poate să fie foarte bine ca un comediant care râde în timp ce-şi scrie sau spune textele fără să şi le strice sau ca un cultivator de maci care ştie – iar pe ştie cade toată povara – să şi consume din ei.) Însă numai odată dezlegat de fatalitatea (re)simţirii inspiraţiei (revelaţiei?!) poate să-şi facă numărul de virtuozitate estetică. Lecţia asta ne-au dat-o într-un mod splendid şi diferit Ion Barbu şi Tudor Arghezi, Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu, Leonid Dimov şi Gabriela Melinescu etc. Dar, parcă mai ales, sau mai evident, Arghezi. Enumerările de acest fel nu impun atârnări sau înrudiri pe vreuna din spiralele tradiţiei, ci atitudini, tipuri de practică, modele şi metode care depăşesc creaţia propriu-zisă. În acest sens, criticul, inclusiv cel de întâmpinare, poate face trimiteri fără să creeze vecinătăţi stânjenitoare.

De conştientizarea dimensiunii meşteşugăreşti nu depinde numai performanţa lingvistică dezvoltată pentru şi în text, ci şi capacitatea de a fi generos prin poezie. Depinde, de asemenea, gestionarea regulilor şi a convenţiilor jocului literar (modurile în care acestea pot fi puse în funcţiune, manipulate sau înfruntate, rotunjite sau frânte, rescrise sau înşelate etc.).

În cel mai recent volum al său, Colierul din bomboane de colivă, Mircea Dinescu deschide, ludic şi eretic, maliţios şi exploziv, cum îl cunoaştem, mai ales cu chei argheziene, teme grave ale literaturii. Că poezie cu duhul blândeţii nu se prea mai poate, ştim, dar poetul Exilului pe o boabă de piper, al Proprietarului de poduri şi al lui Rimbaud negustorul o ilustrează de fiecare dată cu un cinism izbăvitor, ce pare că, nici mai mult nici mai puţin, se autoregenerează. Antidogmatice în formă fixă, textele din această plachetă tulbură bine apele, şi intră în liniile melodice ale realităţii ca un clarinet care nu iartă, răscoleşte şi refuză: „Dar când vor învia toţi idioţii/ ţinuţi în poala dogmei, demodată,/ că-n Sfântul Duh chiar încăpem cu toţii,/ ca trouble-fęte în toiul veseliei/ o să m-ascund sub fustele Mariei/ şi-o să refuz să mă mai nasc o dată” (Refuz).

Avem, într-un corpus de numai douăzeci şi patru de poeme, un asumat eclectism al atitudinilor argheziene, autorul mixând registrele esteticii urâtului, cu cele psalmice şi cele ludice şi erotice ale Creioanelor, precum şi cu luxurianţa poetică a Cărticelei de seară, de un concretism poetico-mitic. Nici nu se fereşte s-o spună şi nici n-ar avea de ce, când o face cu aşa măiestrie. În Narcis scârbit de sine, de pildă, îşi afirmă predispoziţia pentru estetica urâtului: „Ca-n legea vaselor comunicante/ când unii se tratează de putere/ eu jinduiesc transfuzii mari de fiere/ şi un transplant de-organe delirante,/ din hoitul meu să îl extrag pe Dante,/ s-o smulg pe Beatrice din muiere”. Ori, printr-un sarcasm ludic, răspunde transcendenţelor cu o lucrătură argheziană care îndreaptă naivităţile hierofanice: „Ca prostul ce-a sărit cândva din baie/ când unul a strigat să iasă prostu’,/ când să mă-nalţ şi eu spre Tatăl Nostru/ un porc de înger mă ţinu de oaie.// Voiam doar o fărâmă de prescură/ rămasă de la cina lui Iisus,/ dar cum n-aveam consemn să urc mai sus/ îmi dete cu lopata peste gură// Îngeraşe, cartof pai,/ nu mă ţine de ce n-ai,/ nu mă bate cu lopata/ c-o să te pârăsc lu’ Tata” (Îngeraşe, cartof pai). N-am greşi prea tare nici dacă l-am bănui de parodie, însă importă prea puţin de unde până unde e parodic, date fiind autoironia din secvenţele autoreferenţiale: „Mălăieţ dar brav, ciupit de glorie,/ dat afară din literatură,/ mă trezii în cartea de istorie/ vestitor de sfântă pălitură” (La strada) sau, cu aceeaşi luciditate şi asumare a ieşirii din prezent şi din realităţile sale convenţionale, „Găsesc în mine plicuri nedeschise,/ sticle în care s-au acrit mesaje/ şi telefoane doldora de fise/ cu-amoruri ce-au murit demult în faşe.// Nu-s eu, oricât aş vrea, destinatarul/ căci mai degrabă par căruţa poştii/ cu caii deşelaţi în crucea oiştii/ şi cu-n beţiv ce pupă felinarul.// Voi căutaţi pe Internet pepite/ pe care noi le-am împărţit cu Chaplin/ şi cum paharul aşteptării-i plin/ jucăm în filme diferite” (Năucii). Nimic confesiv, nimic personal în textele lui Dinescu, autentice printr-o virtuozitate lingvistică foarte rară în poezia contemporană, prin judecăţi în marginile eticului, în ce proporţie ironice, cinice şi/ sau nihiliste depinde de fiecare cititor în parte.

Deloc facilă, deloc naivă literar, poezia lui Mircea Dinescu e ca un junghi în coasta direcţiilor literare de, iată, aproape jumătate de secol. Ea se gustă şi se degustă, în funcţie de papilele literare ale fiecăruia. Pentru mine, spectaculos e că poate, pe de-o parte, să-şi ia soarta cântecelor lăutăreşti de jale devenite muzică de petrecere, precum La chilia-n port şi, pe de altă parte, că desolemnizează mereu altfel, dar pe aceeaşi voce, marile teme ale poeziei.

Trecerea de la MIRcea (Dinescu) la FiloMIR e numai în parte întâmplătoare, date fiind podeţele argheziene pe care se poate face – spiritul creioanelor şi al Cărticelei de seară, barocul lexical, jocul când grav, când ironic, când „de un cinism simpatic, chiar blajin” (cum îi spune Şerban Foarţă pe coperta a IV-a), pe care-l face şi auctorele volumului M. cu cinci deschideri. De fapt, M. G. Filomir, semnătura purtată de plachetă, reprezintă chiar primul vers al celui dintâi ciclu, al Deschiderilor, în care pofta de viaţă se încrucişează cu livrescul: „Mi-adusei atunci aminte/ De amorul meu fierbinte,/ Un amor lucid şi ludic/ Aka cubul lui Rubik./ Un amor cu du-te-vino/ Şi cu Gigi D’Agostino,/ Cu André, cu trotineta,/ Cărtărescu, cu ghiveta,/ Natratin pe-un biet măgaru’/ Şi Arghezi, după haru’.// Stea din cerul de atlaz/ Coborî până-n pervaz./ Mustăciosul heruvim,/ Capac de recycle bin,/ Explodă/ Duhnind a spleen.// Într-o viaţă anterioară,/ Îngeriţa lui, fecioară,/ Trăsese dintr-o ţigară” (I). Biografia lui Filomir se înnoadă şi deznoadă prin piruete, replieri şi ofensive stilistice dintre cele mai diferite, ce trădează un îndrăgostit de poezie, unul ce ia realitatea în piept şi în creier cu tot cu resturi, ce se tânguieşte bărbăteşte, simte omeneşte şi caută să transmită poeticeşte, fiindcă altfel nu poate.

Pe la colţuri se mai văd disimulările, adică marginile de hârtie, pornirile textualiste, care-i pot fi benefice sau nu, însă acestea se resorb imediat în texistenţa făurită, din aproape în aproape, cu instrumente bine ascuţite şi călite. Textierul meşteşugeşte inteligent, ajutat de un simţ subtil şi superior al limbii, înainte să se lase locuit de eul pe care-l animă, de dublul său trăirist, prin care-şi resimte din plin alteritatea în urma întâlnirii cu M. Această întâlnire îi trezeşte anima, îi zguduie şi zugrăveşte viaţa interioară, iar reacţia sa textuală va fi de un romantism brut, reglat atât cu chei argheziene, cât şi cu găselniţe spontane, de un imaginar autentic: „Între florărie şi ginecologie/ E o eternitate asfaltată de curând/ Pe care te aştept zi de zi/ Rumegând arghezie” sau „Să ne iubim, M,/ Să ne iubim/ Printre grămezile de lubeniţă pălită,/ Privind cum luna matoală se duce dracului,/ După coşul spălătoriei Ludmilei Afansievna”. De altfel, va recurge la fragmentări şi elipse prin care-şi instrumentează o tehnică a aluziei bine controlată, fără să cadă în păcatul ermetismului: „Mă jur, M!/ Mă uit ca la o pictură de Uzdin./ Recunosc, asta doar pentru că e ceva neclar/ În mâinile ei/ Şi în cămaşa lui Roz./ Îţi convine să ne crezi împreună./ Zici că atunci când doarme/ Îţi scriu”. Îşi va conduce sentimentele şi prin artere intertextuale, împingându-le din concret şi visceral în livresc şi viceversa: „Oricât ar zice organele că te iubesc,/ M,/ Nu eşti în calendar, nu eşti sărbătoare./ Eşti cotidiană ca Irina/ Sau ca puştoaica bătrânului Geo/ Şi cred că ştii, ca nimeni alta,/ Să miroşi a şniţele”. El îşi recunoaşte pornirile atât în contondentul Poem ultragiant, cât şi în seraficul Ioana Maria, ale lui Geo Bogza.

Pe fundal, dar şi în tarele imaginarului, apar sonuri şi însemne balcanice, care întăresc autenticitatea, precum în următorul poem, dintre cele mai bune ale volumului: „N-are rost să mă-nfrunţi aşa, cu/ pieptu-n faţă!/ Uncheaşu’ care făcea rime cu de-astea/ S-a-mburghezit ţărânii la Paris.// Poţi să desfaci picioarele de-a-mblufelea,/ Dar am atenţia distributivă/ Şi nu scapi neaprivoazată...// Mai bine deschide gârliciul/ Culei tale de fildeş/ Şi lasă-mă-năuntru!/ Lasă-mă să zac pe rogojini/ Până mi-or trece brazdele!/ Oricum n-ai câine, mai mare ruşinea!/ Când m-oi ridica, oi începe să spoiesc,/ Dar nu-nainte de a trage un chef/ Cu toate ţambalele Balcanilor/ Şi cu măgarii din vârtop.// Ce să pricep din da-ul ăsta pisicosilabic?”.

Din calităţile literare ale acestei poezii, selectate, căci vor mai fi fiind şi altele, rezultă, în mod natural, aş zice, un volum bun de recitit, şi nu numai o dată, ceea ce înseamnă că trece proba cea mai importantă a unei cărţi. Cu încredere şi nerăbdare, Filomire, aştept şi celelalte peripluri poetice, fiindcă trebuie să mai fie!