Renumitul scriitor român (poet, prozator, dramaturg, jurnalist), Matei Vişniec (n. 1956, Rădăuţi, Bucovina) trăitor la Paris din 1987, deşi scrie şi în franceză şi a cucerit Franţa, ca şi predecesorii săi (Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugčne Ionesco, Emil Cioran), fiind considerat cel de-al doilea dramaturg român de aici, după Eugčne Ionesco, declară fără sumeţie, într-un interviu (Dilema veche, 2013): Oui, mă consider un autor român.

Perceput ca cel mai înzestrat dramaturg al generaţiei ’80 (Nicolae Manolescu), pe care criticul l-a cunoscut iniţial ca poet, în Cenaclul de Luni, Matei Vişniec este văzut, de asemenea, de critică, drept asul din mânecă al teatrului românesc.

Scriitor prolific, Matei Vişniec a scris şi a publicat vreo 22 de cărţi de teatru, în română, şi vreo 15 în franceză, dacă le-am numărat bine, fiind tradus în peste 30 de limbi şi jucat pe scenele unor cunoscute teatre din Europa, Japonia, Brazilia. Numeroase piese au văzut lumina rampei în România, desigur.

Fără intenţia exhaustivităţii, încercăm o sistematică frugală a tematicii dramaturgiei lui. În scopul venerării maeştrilor săi, printre care Ionesco, Beckett, Cehov, Shakespeare, abordează un univers livresc în piesele cu personaje împrumutate: Omul care vorbeşte singur, Ultimul Godot, Maşinăria Cehov, şi transmite şi un omagiu filosofului Emil Cioran (numit bogomilul Cioran), în Mansardă la Paris cu vedere spre moarte.

În viziunile sale sunt explorate istoria, miturile, societatea umană cu tarele şi ororile ei intempestive: Ioana şi focul, Regele, bufonul şi domnii şobolani sau Reverii pe eşafod, Occident Expres & despre senzaţia de elasticitate, Omul din care a fost extras răul, Şi cu violoncelul ce facem?; comunismul persistent: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali, Procesul comunismului prin teatru; războiul, incriminat satiric, iar problema emigranţilor, privită empatic: Omul pubelă, Femeia ca un câmp de luptă, Şobolanul rege, Trilogia balcanică & migraaaanţi. Nu lipsesc tematica religioasă: Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, Cuvintele lui Iov, şi nici câteva incitante love stories: Frumoasa călătorie a urşilor Panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, Femeia ţintă şi cei zece amanţi, Nu mai sunt iepuraşul tău drag, Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză sau cum am dresat un melc pe sânii tăi...

Am citit de curând, cu plăcere şi interes, recenta carte de teatru a lui Matei Vişniec (Tracus Arte, 2017), care cuprinde piesele: Ioana şi focul, Şobolanul rege, Reverii pe eşafod, Cuvintele lui Iov.

Ab initio este bine de reţinut, din Cuvântul înainte, că dramaturgul nu se sfieşte să declare că a scris piese de teatru şi la comanda unor teatre importante, ceea ce îl onorează. Astfel, Regele, bufonul şi domnii şobolani sau Reverii pe eşafod a fost scrisă la cererea regizorului Gérard Audax de la Teatrul Clin d’oeil din Orléans; Ioana şi focul a fost solicitată de Compania Kaze, din Tokio; Şobolanul rege a fost o comandă de la Théâtre National de Bretagne, text reluat în Reverii pe eşafod. Apoi, Cuvintele lui Iov este rodul unei „incitări speciale” din partea artistului francez Eric Deniand. Piesele sunt ample, de peste o sută de pagini, destinate şi lecturii, cu excepţia poemului final de câteva pagini.

Ioana şi focul dezvoltă povestea istorică şi mitică a Ioanei d’Arc, supranumită Fecioara din Orléans, eroină franceză a Războiului de 100 de Ani, anglo-francez, care e trădată şi condamnată de către Inchiziţie la arderea pe rug, pentru erezie, imputându-i-se fapte vrăjitoreşti, practici magice, preziceri, profeţii. Ioana primeşte botezul focului cu demnitate. Recunoaşterea faptelor sale vitejeşti îi va aduce canonizarea câteva secole mai târziu, într-o atmosferă medievală. Numeroşii actori, reprezentând personalităţile istorice ale timpului, interpretează sub bagheta Povestitorului realitatea istorică şi legenda Ioanei. Elementul dramatic ingenios şi incitant se relevă prin punerea în scenă a poveştii în gura însăşi a personajului istoric şi mitologic care intervine intempestiv în mijlocul trupei de actori ca să-şi rostească personal destinul de trimis al lui Dumnezeu, să-şi joace propriul rol. Bine regizate sunt scenele de război, cu faptele de vitejie ale Ioanei, sprijinită de regele Carol al VII-lea, care-i acordă încredere numind-o cavaler, şi care va fi ajutat de ea la încoronare.

Drama istorică este irizată de aluzii şi scene tragi-comice. Este un fel de teatru în teatru pe care trupa de actori îl joacă pe notele aprehensiunii legate de pericolul cuceririi engleze a citadelei Orléans, ultima redută franceză, pe care o salvează fantomatica şi mistica Fecioară. Personajele, Moartea şi Scheletele, deplâng cei 100 de ani de decădere a Franţei, reprezentată ca un animal din care se înfruptă străinii. Prin măiestria autorului, în spiritul realismului fantastic, realităţile istorice se împletesc armonios cu elemente onirice şi fantasmatice, fără să fie conduse spre absurdul total. Această piesă, ca şi altele, a fost bine primită la reprezentarea scenică, dar şi la lectură.

În registru parodic şi fabulatoriu este scrisă piesa Şobolanul şi regele, sub egida unui motto bizar din Albert Einstein: Dacă şobolanii ar cântări 20 de kilograme, atunci ar fi stăpânii lumii. Jurnalistul francez, François, însoţit de şobolani, urmăreşte şi prezintă la televizor mersul luptelor din războiul balcanic interetnic din anii 1991-2000, cu morţi, dar şi cu petreceri comune în timpul sărbătorilor. Prezenţa şi ţelul şobolanilor sunt desprinse din cuvintele unuia dintre ei: „Noi, şobolanii, în calitatea noastră de specie înzestrată cu raţiune, dorim să intrăm în dialog cu omul. Noi îl însoţim pe om de foarte multă vreme”. Se subînţelege, desigur, modalitatea fabulei de a personifica necuvântătoarele. Interacţiunea, în acest sens, dintre oameni şi şobolani îi conduce pe cei dintâi la degradanta stare dezumanizantă în care se ucid între fraţi şi prieteni de până mai ieri. Sunt prezentate scene de comportament inuman, mercantil, în comerţul cu diverse obiecte, cu arme şi chiar cu carne vie. Se desprind unele similitudini cu piesa aceluiaşi autor Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia. Combatanţii: Malik (şeful), Tiek, Snorko, Igor şi fetele, Ghinka, Eriko, Mirka se comportă neortodox, deşi Preotul Sculptor binecuvântează luptătorii şi armele lor. Şobolanul Rege este identificat metaforic, dar şi sarcastic, cu „creierul nostru comun” generat din „infinitatea de conexiuni pe care le-am creat cu migală între noi de-a lungul istoriei”. Şobolanii vor primi sarcina salubrizării totale a comunităţilor umane şi societatea lor bine organizată poate deveni model pentru cea a oamenilor.

Este dezavuată societatea contemporană, consumeristă şi ştiristă, reuşită după eşecul nazist al „rasei superioare” şi cel comunist al „omului nou”. Rezoneurul piesei este Profesorul Orb, care judecă filozofic faptele istoriei, cu accent pe comunism, condamnându-le cu obiectivitate şi hotărâre.

Profesorul Orb şi Şobolanul propun, ca soluţie salvatoare, alierea omului cu şobolanii omniprezenţi (un milion pe cap de locuitor), înfăptuind globalizarea şi rezolvând problemele ecologice şi sanitare. Ajungându-se astfel la crearea creierului unic pentru toată specia! Jurnalistul François moare copleşit de dezgust şi este înmormântat în cimitirul vesel. Testul dramatic e garnisit cu fine accente ironice şi umoristice.

Pentru Regele, bufonul şi domnii şobolani sau Reverii pe eşafod nu-i putem refuza autorului propria justă clasare din subtitlu, a piesei ca „Fabulă barocă, farsă, bufonerie şi mascaradă pentru doi actori şi unul sau mai mulţi marionetişti, aşa ca să ştim ce ne aşteaptă. Intuim şi ne convingem ulterior că cele două piese sunt în corespondenţă într-un fel, având ca liant: şobolanii, uşor de identificat cu oamenii timpului. Dincolo de fabulă, un laitmotiv al pieselor este dezgustul, greaţa camusiană faţă de realitatea socială contemporană tarată de politicianism, demagogie, lupte intestine pentru putere, terorism, şobolanism, terorism, gangsterism etc.

Din versurile de debut ale piesei spuse de Bufon aflăm că puterea, mărirea şi onorurile nu sunt decât bufonerie, iar nebunia şi puterea sunt ca două feţe slute cu aceeaşi gură. Regele în stare de demenţă, într-o închisoare medievală, presupune posesia a două creiere care discută între ele schimonosind cuvintele. Bufonul este revoltat că e deţinut fără vină, el sprijinindu-l pe rege prin observaţiile sale curajoase şi înveselindu-l prin glumele lui. Mascarada evoluează lansând subînţelesuri majore. Este prezentată ironic şi parodic o împăcare generală între toate clasele sociale. Regele e judecat înainte de decapitare de marele Şambelan, mâna dreaptă a lui, şi de marele Inchizitor, mâna stângă a lui. Curtea sărbătoreşte şi regele regretă permisiunea poeţilor şi curtenilor ca să-l preamărească. Şobolanii sunt identificaţi cu piatra nebuniei din capul regelui. Operaţia pietrei se execută în stil grotesc, ca în picturile lui Bosch, vituperându-se, de asemenea, păcatul şi decăderea umană. Piatra scânteietoare este dată şobolanilor, iar regele şi bufonul dispar în mare.

Poemul dramatic Cuvintele lui Iov încheie această antologie reprezentativă pentru dramaturgia valoroasă a lui Matei Vişniec, constituindu-se într-o baie purificatoare, într-o contrapondere la artefactele dezumanizante ale omului contemporan. Este o pledoarie, în numele lui Iov, pentru o umanitate veşnic hulită şi admirată. Deşi credinţa îi este pusă la încercare, Iov îndură cu stoicism cruzimea oamenilor, pentru că Omul este totuşi fructul raţiunii, el este singura creatură din univers care ştie ce este poezia, numai el este capabil să se emoţioneze în faţa unui apus de soare sau ascultând cântecul păsărilor.

Şi această carte recentă îl certifică pe Matei Vişniec ca pe unul dintre dramaturgii importanţi ai literaturii europene.