Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Structurile fricii

        de Ionuţ Orăscu

Eugen Suciu (n. 1952) debutează în 1979 cu volumul Bucuria anonimatului. Au urmat Cinema Union (1991), Motanul (2011), Ţeasta (2013). Deşi doar cu câţiva ani mai în vârstă decât studenţii lunedişti, Eugen Suciu este asociat acestei mişcări ale cărei idei le împărtăşeşte în fond, dar nu şi în formă. Poetul face parte, mai degrabă, din verigile care leagă stilul anilor ’60 de cel al anilor ’80. Se observă dintr-un articol din 1979 al lui Eugen Suciu faptul că acesta nu se auto-afilia noii generaţii, ba chiar punea „tinerii poeţi” la o distanţă apreciabilă de el: „Mulţi dintre «titularii» acestui pluton, sunt convins, pot alcătui, de îndată ce vor avea cărţi, un comando în stare să modifice serios perspectiva actuală asupra poeziei anilor ’60-’70”. De asemenea, în acelaşi articol se poate observa cum, cu o luciditate remarcabilă, poetul nedebutat pe atunci, îşi identifica familia stilistică şi, astfel, îşi anticipa destinul literar: „Alţi critici încă în viaţă corelând toate acestea cu încă câteva date şi probabil cu dorinţa de a-şi lustrui vechile unelte când vorbesc despre «poetul tânăr», încearcă să introducă în «textele» lor un termen care la noi este înţeles din ce în ce mai greşit: manierism”(în Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Colecţia „80”, Seria „Antologii”, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 98-99).

În Frica, Eugen Suciu decantează cu atenţie stări şi imagini (mai ales imagini), astfel încât nu îţi mai dai seama de ingrediente, ci rămâne doar gustul întregului. Un volum bine echilibrat prin distribuţia poemelor, poate mai dens în prima parte şi cu splendidele Note pentru cartea amară care este posibil să fi făcut obiectul unui volum separat. Deşi maniera nu a suferit mari modificări, s-au intensificat la Eugen Suciu stările afective lăsate cumva în penumbră de stilul „în căutare de stil” al anilor ’80; un Suciu mai „uman”, uneori chiar nostalgic în abstractismul său: „Am străpuns inimile groase/ mâncăm cu capul plecat/ supa de culoarea cositorului/ şi visăm la vremurile când/ cu un săculeţ de piper/ puteai să trăieşti/ lipsit de griji/ o viaţă întreagă// trăim în mintea unei balerine/ cu picioare scurte/ care stă în faţa noastră «dreaptă ca un reproş»/ o orgă cu gratii de lemn” (Orga şi leopardul).

Eugen Suciu reiterează poemul-definiţie, pe care îl cultivă încă din Bucuria anonimatului, poeme cu substrat ontologic, disecând arii ale inconştientului, traduse lucid în versuri încărcate de substanţă, reci însă, prin refuzul oricărei concesii pentru transparenţă (Ape, Aerul rezidual, Punct., Atât.)

Într-o veritabilă artă poetică, Eugen Suciu arată cât de ataşat este de propriul stil pe care şi-l asumă cu încăpăţânare: „Dau din gură/ pe o foaie albă/ o metodă bună/ pentru a te îndepărta/ de trup/ de straturile suprapuse de lavă/ şi de penumbră// unii strecoară predici/ în pădurile inundate/ predici pline de ranchiună/ care cojesc de lumină/ cuiburile memoriei/ şi varul rănit al iernii// sînt cei ce nu ştiu/ cât de înspăimântătoare poate fi/ beţia preciziei/ dependenţa arhaică// foaia alb㔠(Note pentru cartea amară (I)). Se observă cum, programtic, Eugen Suciu merge în răspărul direcţiei contemporane, dependent de imaginea prelucrată, rară, contrapunctată de scriitura economicoasă, esenţializantă.

Multe dintre poemele lui Eugen Suciu sunt o geneză a unei lumi, o lume a cuvântului, i-mediat, pur. Referentul cotidian este mai mult o concesie. Stilistic, autorul Fricii este un neadaptat, închis în limbajul său, pe care îl hrăneşte şi din care se hrăneşte; desigur, poetul şi-a asumat această poză, această mască devenită cu timpul chip, este conştient de atipicitatea poeziei sale, dovadă aceste versuri plasate pe interiorul copertei I: „Necruţătoare ca un miracol/ e prima gură de aer/ zace în ea/ şi ultimul oftat// floarea de colţ/ presată între file/ e pragul de sus al neliniştii// aş vrea să dansez/ cu cineva/ care cunoaşte paşii” (Aerul rezidual). Astfel rezultă particularitatea poetică a lui Eugen Suciu, un discurs anacronic, învăluit de un postmodernism retro al fazei artizanale: „Rar/ când nu se formează uragane/ şi inima mea e uşoară/ avidă de calm melodios/ ajung veşti de pe mal/ cum că dintr-o clipă în alta/ într-o barcă cu vâslaşi rapizi/ trebuie să sosească un vers/ care se vrea scris/ «numai de către mine/ aşa cum este/ nicidecum altcumva»// fireşte că sunt stresat/ şi-mi aprind o ţigară/ mă-ntreb cât o să dureze tortura/ ca să scap/ îl leg pe Bachelard de Ofelia/ să-l tragă la fund/ unde/ ne simţim cu toţii bine/ şi sporovăim veseli” (Apa probabilă).

De menţionat apariţia în 2016 şi 2017 a dou㠄volume pereche”, Arta fricii a lui Ioan Es. Pop şi Frica lui Eugen Suciu, cărţi care răspund aceluiaşi sindrom al dezumanizării, al dezrădăcinării, al haosului afectiv. Dacă la Ioan Es. Pop frica ajunge să se identifice cu însăşi existenţa, la Eugen Suciu „frica [este]/ singura capabilă de performanţ㔠(O zi din august), prin urmare nu este o referinţă de esenţă, ci de stil. Se poate vorbi de o structurare a fricii. Originalitatea celor doi poeţi rezidă în modelarea poeziei în şi prin frică, cei doi ajungând la rezultate remarcabile prin modalităţi diferite. Tot în această direcţie pot fi interpretate şi reprezentările plastice de pe ultimele trei volume de poezii ale lui Eugen Suciu. Mai ales volumul pe care îl discut induce prin paratextul copertei ideea de sfâşiere a fiinţei, de „dezumanizare a artei”. Ţinând cont şi de originile poetice ale lui Eugen Suciu, coperta poate fi şi o discretă pastişă ironico-tragică la brâncuşiana Cuminţenie a pământului, mijlocită de artistul plastic Mircia Dumitrescu, un fel de intro dramatico-parodic.

Prin ascuţimea şi fineţea instrumentelor şi prin nemiloasa tăietură a versului, Eugen Suciu face parte, cum au scris numeroşi critici, din familia lui Mazilescu, pe de-o parte, dar, aş adăuga eu, şi din cea a lui Şerban Foarţă, pe de cealaltă. Un volum avid de versuri „corecte”, Frica nu lasă să se întrevadă nicio fisură în acest ansamblu. Poate chiar aceasta să fie greşeala cărţii lui Eugen Suciu, că nu are nicio greşeală, aşa cum a spus cineva, „perfecţiunea inhibă”.

O poezie de delectare intelectuală, o monografie-poetizată a ciocnirii poetului cu el însuşi, pe fondul „fricii”, înţeleasă aici, aşa cum ne lasă Eugen Suciu să înţelegem în ultimul poem, şi ca efect al instrumentalizării artei în climatul „utilului”: „Gânduri parazite/ deloc utile/ în ploaia măruntă/ fac din tine un nimeni// în câţiva ani/ ajungi/ la fel de bătrân/ ca frigul// un foşnet/ sfărâmat/ între degete de nemernici” (Frica (II)). Tot acest ultim poem închide o paranteză deschisă de primul volum, Bucuria anonimatului: inevitabilul anonimat. Recurenţa sa şi în acest volum arată faptul că remediul poetului este propria poezie, marcă a scriitorilor autentici.

© 2007 Revista Ramuri