Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O istorie stilistică a literaturii române

        de Gabriela Gheorghişor

În epoca în care tinerii critici „decreteaz㓠moartea istoriilor de autor ale literaturii, profesorul Mihai Zamfir scrie, ca şi alţi congeneri ai săi, o astfel de sinteză: Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, volumul I (2011) şi volumul II (2017). Cu toate obiecţiile care li s-au adus ori li se vor mai face, aceşti seniori ai istoriei şi criticii literare româneşti (exponenţi ai unei generaţii strălucite, care a luptat pentru supravieţuirea literaturii şi autonomia esteticului în vremuri toxice de dictatură) au capacitatea şi curajul de a propune viziuni personale asupra unui vast teritoriu de cercetare. Poate să fie şi o formă de orgoliu aici, dar cred că este, în principiu, credinţa că istoria şi critica literară, precum obiectul lor de studiu, literatura, reprezintă şi un act de creaţie (o „ficţiune“), nu numai o acumulare de informaţii.

Panorama lui Mihai Zamfir se vrea o „alternativ㓠la istoriile tradiţionale ale literaturii, în care un loc important era rezervat contextualizărilor (istorice, social-politice, filosofice, religioase, biografice, bibliografice etc.). Autorul realizează doar nişte portrete esenţializate ale scriitorilor inventariaţi, miza istoriei sale literare decurgând din însăşi metoda de lucru: „cartea este o istorie stilistică a literaturii române. (…) m-am bazat pe faptul că doar stilul determină valoarea ultimă a unui scriitor şi că doar originalitatea stilistică îi asigură acestuia perenitatea. Iar stilul unui autor poate fi redus în cele din urmă la o formulă lingvistică. Tot ceea ce, aparent, ţine de un univers de infinită bogăţie (sub aspectul lumilor înfăţişate, al ingeniozităţii invenţiei, al viziunii filosofice, al experienţei biografice etc.) este reductibil la un cifru lingvistic şi se închide în el. Dacă reuşim să-l identificăm, să-l descriem şi să-l apreciem, atunci am atins miezul unei opere literare, individualitatea ei ultimă“. Majoritatea analizelor din cele două volume se axează pe descoperirea acestui sigiliu stilistic al fiecărui scriitor. Mihai Zamfir a introdus în cercetarea literară de la noi conceptul de stilistică diacronică, care ar urmări evoluţiile stilistice şi identificarea unor serii. Aceste serii stilistice se pot observa, mai mult sau mai puţin clar, în cadrul unor epoci şi curente literare, însă cei mai originali scriitori sunt tocmai aceia care ies din serie. Istoria literaturii române a lui Mihai Zamfir se autodenumeşte „scurtă“. Ea este, într-adevăr, o istorie scurtă, din mai multe motive. În primul rând, pentru că asumă un concept de literatură restrictiv, preluat de la Michel Zink, centrat pe intentio auctoris: „pentru a însemna literatură, opera ar trebui să fie expresia unei individualităţi marcate, a unei subiectivităţi afişate şi asumate în mod conştient“. Ignorând teoriile de estetică a receptării, potrivit cărora putem găsi insule de literaritate (expresivitate involuntară, cu sintagma lui Eugen Negrici) în textele de la începuturile culturii noastre (cronicile, compunerile religioase, codexurile, memoriile etc.), Mihai Zamfir reduce cele „5 secole de literatur㓠română din istoriile anterioare la doar 3 secole şi jumătate. Mai precis, plasează momentul inaugural în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, o dată cu apariţia Psaltirii în versuri a lui Dosoftei (1673). Apoi, până în veacul romantic, doar Dimitrie Cantemir şi Ion Budai-Deleanu mai pot fi luaţi în calcul literar. În al doilea rând, istoria lui Mihai Zamfir se opreşte la perioada comunistă. Autorul consideră, pe de o parte, că e nevoie de o mai mare distanţă în timp pentru a scrie pertinent despre literatura contemporană (de pildă, unii scriitori ai generaţiei şaizeciste sunt încă în viaţă), iar, pe de altă parte, dat fiind că e vorba de o literatură scrisă în absenţa libertăţii (cu cenzură şi autocenzură), abordarea ei ar presupune folosirea unui instrumentar specific, atipic. Aşa că oferă o schiţă sumară a epocii postbelice, deşi, cu toate precauţiile, îi scapă şi două fraze care, prin scepticism, sunt comparabile cu verdictul de „Siberie a spiritului“ al lui Ioan Petru Culianu: „Oricât de importantă ar fi fost pentru noi perioada comunistă, cea cuprinsă între anii 1948 şi 1989, la nivelul istoriei literaturii noastre ea nu va reprezenta decât o paranteză nefericită, o pată neagră cum au existat atâtea în istoria umanităţii. Acestui interval de maladie a spiritului viitoarele istorii îi vor consacra doar câteva rânduri“. În al treilea rând, scurtimea se datorează exigenţei critice neobişnuite, care impune o selecţie riguroasă. Nu numai numărul autorilor este restrâns (42 de nume în primul volum, 24 în cel de-al doilea), ci şi al textelor pe care se focalizează analiza, doar o parte din opera scriitorilor trecând examenul critic nemilos.

Structura celor două volume nu are la bază un criteriu omogen, amestecând principiul estetic şi cel cronologic (în primul volum, cele două părţi se numesc „Romantismul“ şi „Sfârşitul secolului“, iar în al doilea volum, corespunzător părţii a treia, avem „Interbelicul“). De altfel, şi titlurile capitolelor oscilează terminologic (v. romantism/ paşoptism). Din specificul literaturii noastre, nevoită să ardă etape şi să amalgameze direcţii estetice, derivă şi dificultatea preciziei terminologice (V. Nemoianu, în Îmblânzirea Romantismului, a încercat să rezolve problema prin cele două Romantisme, I. B. Lefter, în Recapitularea modernităţii, printr-o reconstrucţie conceptuală, înlocuind Romantismul cu Paşoptismul). Peisajul literar românesc este, oricum, eteroclit, nici autorii din interbelic nu sunt cu toţii modernişti, iar când ajunge la lectura propriu-zisă, Mihai Zamfir distinge cu fineţe trăsăturile estetice definitorii (un Pillat stă sub zodia „clasicismului fundamental“). De fapt, efervescenţa extraordinară a epocii interbelice include simbolişti, avangardişti, tradiţionalişti, modernişti etc. O altă particularitate a acestei Scurte istorii este puţinătatea referinţelor critice, intenţionată, probabil după modelul ilustru al lui Călinescu, autorul voind să facă din istorie o poveste fluentă. Există, în schimb, paralelisme cu şi trimiteri la scriitorii străini, într-un subtil exerciţiu de integrare europeană a literaturii române. Făcut însă cu luciditate, iar nu după momelile sau autoiluzionările autorilor înşişi (v. cazul Camil Petrescu, proustian doar în intenţie, asociat de Zamfir cu Huxley).

Preocuparea fundamentală rămâne aceea a identificării monogramei stilistice: „scriitura metaforic㓠la Arghezi, „tehnica spusului pe jumătate“ la Blaga, „monotonia programat㓠şi „insertul şocant“ la Bacovia, scriitura cenuşie la Rebreanu, impresionistă, cu franţuzisme, la Hortensia Papadat-Bengescu, limbajul artificial la Mateiu Caragiale etc. Dacă interpretările merg, de multe ori, pe liniile canonice, surprinzătoare pot părea verdictele axiologice şi reaşezările ierarhice în interiorul operelor unor scriitori. Demolând tradiţia hermeneuticilor fastidios-filosofarde ale operei lui Ion Barbu, Mihai Zamfir detronează manieristul Joc secund, în favoarea seriei stilistice discursive-orientale, unde se găsesc adevăratele capodopere. Pillat şi Philippide sunt incluşi la „Marea poezie“, ca şi V. Voiculescu, pentru Ultimele sonete… Pentru inteligenţa poeziei sale ludice, Topîrceanu intră la „Alţi poeţi“, ca Naum, despre care spune c㠄nu a fost un mare poet“. Mateiu Caragiale rămâne la „Marea proză“, deşi Craii de Curtea-Veche este doar „o scriere semnificativă“, nu o capodoperă, în schimb, Max Blecher (pe care, în Cealaltă faţă a prozei îl numise „Maestrul din umbră“), în ciuda capodoperei recunoscute, Întâmplări în irealitatea imediată, stă între „Alţi prozatori“. Critica literară nu beneficiază de un capitol separat, din interbelic sunt reţinuţi Călinescu (la „Marea proză“), Lovinescu şi Ibrăileanu (la „Alţi prozatori“, primul, pentru stilul Memoriilor, cel din urmă, pentru Adela).

Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române este o istorie estetică şi critică a literaturii noastre, deşi Mihai Zamfir nu uită niciodată să menţioneze puritatea morală sau compromisurile celor care au prins şi comunismul. Interbelicul devine o perioadă unică în istoria literaturii române, irepetabilă, ataşabilă mitului „Vârstei de aur“. Autorii reprezentativi sunt caracterizaţi ca „antimoderni“ (cu termenul lui A. Compagnon), întrucât, dincolo de opţiunile ideologice afişate sau nu, ei s-au întâlnit pe terenul unei literaturi „reacţionare“, aristocratice. După cum se vede mai ales în volumul al doilea, Scurta istorie a lui Mihai Zamfir este şi ea, într-un mod discret, încununarea operei unui conservator elitist.

© 2007 Revista Ramuri