Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Bătaia peştelui

        de Dumitru Ungureanu

Relaţia cu tatăl constituie tema, trama şi drama multor opere literare, născute mai degrabă din realităţi trăite, decât observate de autori. Potcovit cu una contondentă, n-am ratat chestiunea, rafistolând-o în câteva povestiri. Am încercat să redau doar partea luminoasă, umoristică, nu umorală, ca să zic aşa. Mi-a fost jen㠖 sau poate fric㠖 să insist, să disec, să interpretez o legătură ce ţine de intimitatea condamnată la uitare, nu la nemurire literară. Totuşi, dacă vreau să fiu obiectiv – dar cât de obiectiv poţi fi cu eşecul tău? –, musai să constat că atitudinea părintelui faţă de mine n-a fost menită să-mi dea aripi. Mă opresc la un singur aspect: bătaia, ruptă din rai (sau dintr-un zarzăr, alun, corn...), mi-a indus şi cultivat teama, nu curajul în faţa „greutăţilor vieţii”, cum cred că năzuia Tăticu. Am ţinut, şi ţin încă la acel om. Părea strivit de împrejurări cărora nu li s-a putut împotrivi şi de sentimente descinse dintr-o ancestrală, blamabilă ordine a lumii: aceea în care Tatăl avea privilegiu de Padre Padrone. Moartea acestuia nu aducea libertatea, fiindcă regula instituia drept cap al familiei pe Băiatul cel Mare, celui mic rămânându-i doar supunerea sau răzvrătirea. Tata s-a supus, nu dintr-o slăbiciune de caracter, ci din prea mult devotament faţă de ideea de Familie. În ciuda faptului că la scurt timp după armată, electrician pe-o schelă petrolieră, câştiga suficienţi bani ca să-şi întemeieze propria casă, el nu s-a desprins de TATA, MAMA, NENEA, SORA. Nevasta şi fiul lui contau prea puţin în ecuaţie, doar fiica, soră-mea, a smuls de la el o halcă de iubire mai mare decât cea oferită sus-scrişilor cu majusculă. Pesemne că dorea ca eu să pricep bine cum stă treaba, aşa că îmi administra aproape zilnic o bătaie zdravănă, de a cărei duioasă justeţe nu m-am îndoit toată copilăria, până mai încoace, spre adolescenţă.

Oare ce prostii prilejuiau savurarea nemiloaselor pedepse? Nu sunt capabil să precizez, oricât aş lăsa la o parte subiectivismul, sfiala dată de situaţia penibilă sau grija pentru „imaginea publică”. Pur şi simplu, uitarea binefăcătoare s-a instalat în porţiunea de memorie ce stochează belicoasele amintiri. Dar dacă ar exista vreun elixir, ca un program de recuperare a datelor din hard-discul calculatoarelor stricate, oare aş îndrăzni să-l ingerez? Să retrăiesc orele şi cumplite, şi exuberante ale vârstei lipsite de griji, aş fi dispus la...? Mai bine să nu încerc! Uite, e şi ăsta un reflex al „pedagogiei” bătăioase, de care nu-s deloc mândru!

Câteva corecţii, aplicate cu fineţea unui ciomag de corn – dracu ştie de unde procurat, cornii fiind rari în satul nostru – intră în categoria evenimentelor care, ca iubirile dintâi şi de pe urmă, nu se uită toată viaţa. Era vara lui 1968. Bunicul, Taica, murise în februarie, lăsând pe umerii tatei o situaţie asemănătoare nodului gordian. Locuiam în casa bătrânească, rezidită cu doi ani înainte, pe banii încasaţi din Balastieră, ca electrician de forţă, categoria maximă. Deşi cheltuiala îi dădea dreptul să-şi impună voinţa în gospodărie, tata era abia al treilea în ierarhia familiei, înaintea lui aflându-se Dada şi, la vârf, Tatoniţă. Bunica, Maica, lovită de paralizie la mâna stângă, după un atac cerebral ce-i provoca şi dificultăţi de vorbire, ieşise din joc. Mama, încă suferindă de pe urma loviturii primite cu patru ani înainte, la moartea primei soţii a lui Tatoniţă, neuitata Mama Fica, nu era luată în considerare la nicio decizie cât de cât importantă. Împinsă pe-o amară tuşă, ea privea neputincioasă, adunând frustrarea în sufletul ce urma să-i explodeze.

Se cuvine să notez că şi Tatoniţă, şi Dada aveau gospodării proprii, case relativ noi – vreo 14 ani a unchiului, 9 a mătuşii –, zidite prin efortul tuturor, cu banii corect chivernisiţi de Taica. Dada ratase căsătoria, în urma pierderii unicului copil, un băiat născut cu vreun an înaintea mea, şi se pricopsise cu ceva probleme ginecologice, nu ştiu dacă din cauza avortului clandestin sau a altei împrejurări. Era o femeie de 30 de ani, dură ca piatra, muncitoare, nu prea deşteaptă, însă devotată Familiei, gata de orice jertfă. Mă iubea şi se proţăpea dinaintea ambilor părinţi, când mă pedepseau. Îi purta credinţă oarbă lui Nenea, Tatoniţă, Fratele cel Mare, al cărui cuvânt l-a ascultat până când a murit, chiar dacă ascultarea i-a adus destule nedreptăţi. Şi tata recunoştea autoritatea fratelui, pronunţând vocabula Nenea cu respectul cuvenit Zeului Suprem. Numai că Nenea, după ce s-a recăsătorit, în 1966, manevrat de noua soţie, care venise în familie cu un copil din primul măritiş, lua decizii ce defavorizau pe fraţii mai mici. Şi mama, şi Maica au observat asta, l-au avertizat pe tata, însă el...

Bărbatul de nici 38 de ani se trezise deodată pe cap cu o mamă handicapată, o soră abia capabilă să-şi asigure existenţa, o soţie considerată bolnavă, doi copii neascultători şi un frate care, uitându-se tot înapoi, fără să pară că vede viitorul ce venea ca uraganul, voia să ţină lucrurile pe loc. Nici la serviciu nu îi va fi fost uşor lui tata; unele aspecte de acolo l-au determinat să schimbe locul de muncă, peste vreo doi-trei ani. Situaţia asta îi diminuează cumva păcatul de a mă fi crescut într-un fel de teroare zilnică, manifestată mai ales în perioada vacanţelor? La şcoală mă descurcam foarte bine, luam în fiecare an premiul întâi, profesorii mă apreciau la superlativ. Nu era de ajuns, trebuia să muncesc la fel ca unul fără nicio aplecare spre învăţătur㠖 şi erau destui pe care tata mi-i da ca exemplu, laolaltă cu o palmă peste bot. Toţi din familie munceam. Creşteam vacă, porc, oi, păsări, cultivam pământurile rămase în folosinţă. Eu seceram, săpam, retezam iarbă cu coasa, duceam şi aduceam vaca de la păscut printre răzoarele grădinii de legume, tăiam frunză de salcâmi pentru oi, căram bălegarul pe locurile ce urmau a fi arate, irigam, pliveam buruienile, adunam mohor de prin porumburi... Toate astea în vreme ce copiii de vârsta mea băteau mingea, se scăldau, mergeau la rude pe la oraş, citeau cărţi la umbră sau pur şi simplu se jucau. Nu-mi displăceau muncile gospodăreşti, dar câteodată mi se acrea de ele şi le evitam ca pe nişte boli contagioase. Pedeapsa nu mă vindeca, n-avea niciun efect benefic, în sensul dorit de tata. Cu cât mai rău mă bătea, cu atât refuzam „să îndeplinesc sarcinile” trasate de el dimineaţa, înainte să plece la serviciu. Eram conştient că vina îmi aparţine, nu făceam ce trebuia să fac; drept care nu i-am purtat pică, nu l-am urât, nu l-am detestat, ba pot afirma, fără să fiu teatral, că l-am iubit, deşi îi ştiam de frică şi cedam într-un final, convins că aşa contribui la bunăstarea familială. Nu doar mie mi se întâmplau asemenea chestii; nu era copil în sat să n-o păţească aşa. Cred însă, fără să fi făcut investigaţii, că eu am fost mai blagoslovit decât ceilalţi, probabil fiindcă pretenţiile erau mari la noi în curte.

(Dar ce fac eu aici, dezgrop morţii? Amintirile trebuie smulse din găoacea lor; lăsate acolo, putrezesc...)

Marţi, înainte de neuitata bătaie ce m-a făcut de râsul curcilor, mă pricopsisem cu o ţeapă înfiptă în podul palmei drepte. Veneam cu vaca de la păscut, seara, şi-n drumul spre casă, trecând pe sub un zarzăr încărcat de fructe, am sărit să apuc o creangă. Am simţit fulgerarea înţepăturii şi m-am uitat la mână. Sângera puţin, lemnul subţire se rupsese la nivelul pielii, mă incomoda când mişcam degetele. Acasă, am arătat-o alor mei. Tata a trebuit să sacrifice ziua următoare de lucru, ca să mă ducă la policlinică, în Găeşti. Medicul m-a operat pe viu, extirpând mândreţea de ghimpe, mi-a făcut o injecţie antitetanos, a pus o copcă metalică şi m-a pansat. Peste o săptămână puteam să înlătur singur bandajul. Până atunci, cum să stau eu liniştit? Să crăp dacă mai ştiu ce ispravă a meritat recompensa!

Era o după-amiază de iulie, caldă, uscată, cu puţin vânt mângâietor prin frunzele salcâmilor. Venit probabil nervos de la serviciu, tata m-a înhăţat în curtea pietruită, unde hălăduiau raţele şi găinile. Perfecţionase o tehnică imbatabilă: mă trântea la pământ, mă prindea de un picior şi, ridicându-l în sus, îmi bloca astfel amândoi umerii la sol. Folosea cureaua, ciomagul sau orice băţ îi cădea în mână, uneori şi-o vargă din sârmă liţată de cupru, strâns răsucită. De data asta nimerise ciomagul de corn, drept, agil, eficient – suferinţa am uitat-o, băţul, nu!... Câte lovituri am primit pe şolduri, pulpe şi coapse? Cine să le numere! Se poate lesne ghici: nu le mai dădeam importanţă, iar după ce durerea şi urmele loviturilor treceau, eram gata pentru altele. Dada – amintirea fie-i binecuvântată! – m-a scăpat din mâna colericului ei frate, nu Maica sau mama. Dada sărea iute în apărarea mea, însă eu – să mă ierte Dumnezeu! – i-am fost atât de nerecunoscător! Ştiu că mă iubea, ştiu şi de ce – îşi pierduse băiatul... Dar ea n-o suporta pe mama şi se considera îndreptăţită să comande în gospodăria noastră, mai abitir după moartea bunicii. Dormea la noi, avea camera ei. Nenea refuza să o lase singură în casa proprie, cu argumentul: „n-o duce capul”. Tata acceptase decizia fratelui. I-a impus-o şi mamei, fapt ce a precipitat tragicul ei sfârşit.

Căpătasem bătaia într-o vineri. Duminică eram la Gligoru, alături de nişte rude ale noastre, Luchenii, cum li se zicea lui nea Mitică, văr primar cu tata, băieţilor săi, Mitu şi Mian, şi socrului său, Gheorghe. Nea Mitică avea o plasă de pescuit imensă; doi bărbaţi zdraveni abia puteau să o tragă prin apa ce băltea pe-un strat de noroi, gros de vreun metru. Gligoru se chema porţiunea lată de Neajlov, cu sălcii pe malul dinspre grădina de legume, fostă a sârbilor Ţigănilă, Toma şi Ţecu, din satul vecin, acum posesiunea CAP-ului. Tatoniţă era brigadierul secţiei legumicole şi un fel de şef peste balta din care cupele a două roţi arăbeşti (motopompele au venit anul următor) scoteau apa necesară legumelor crescute din belşug. Unchiul părea să deţină drept decizional asupra apei, deşi pe roadele grădinii nu se arăta stăpân: închidea ochii la furtişaguri, nu şi la bătaie de joc. Ia, mă!; da’ să nu se vadă! – asta era deviza lui, adresată câte unui hoţ nătâng, prins de nea Radu lui Iorgu sau de Ion al lui Cleaşcu, paznicii grădinii în care, ca-n Paradis, am crescut de la 6 la 15 ani, şi-n care m-aş reîntoarce oricând...

În fiecare duminică a verilor lungi cât veacul, toţi sătenii mergeau la pescuit cu halăul, cu plasa, cu undiţa sau cu mâna prin scorburile de sub mal. Neajlovul era curat, bogat în peşte, scoici, ţipari, şerpi şi alte vietăţi de apă dulce. Nimeni nu se întorcea de la gârlă cu traista goală. Câţiva deţineau secretul ancestralei îndeletniciri şi se umpleau de crapi, caraşi, cleni, pietrari. Soreţele, murgoii şi boarţele se cuveneau nepricepuţilor. Nea Mitică, bărbat la vreo 35-36 de ani, era as în dibuirea peştilor cei mari, de unde supranumele dat de tata: Dibaciul. Avea o plasă cum nu exista alta în toată comuna. Vrând să-l concureze, tata, cu nea Aurică al lui Zamă, Marin Dade Ionescu şi încă vreo doi din Morteni, toţi muncitori în Balastiera Ioneşti, plus inginerul-şef al întreprinderii (unul al cărui nume de familie l-am uitat, nu şi prenumele, Jan), au adus o setcă imensă, din cele folosite pe Dunăre, în Deltă, şi-au întins-o de-a latul Gligorului. Ei bine, doar un prostovan de clean roşu s-a prins în ochiuri! Şi ca să nu plece cu mâna goală, ruşinaţi, bărbaţii s-au pus pe cules scoici – activitate specifică muierilor! –, adunând vreo două găleţi a câte zece litri fiecare...

Nea Mitică nu rata niciodată. Într-o seară, tot vara aceea, sau următoarea, după ce toată ziua Gligorul fusese bântuit de oastea halaielor şi plăşilor, aproape întreg satul bestecăind prin gârlă, de credeam că nu se mai limpezeşte vreodată, am trăit o minune. Încă nu plecasem de la grădină, vaca nu înghiţise destulă iarbă, să-i ajungă peste noapte. Şi m-am pomenit cu nea Mitică, însoţit de vecinul său, Tite al lui Cioabă, cu plasa, şi cu vărul Mian. S-au dezbrăcat pe malul mărunt şi m-au întrebat dacă vreau să-i ajut; aveau nevoie de al doilea om, să bată la peşte pe laturi. A bate la peşte însemna să mergi la vreo doi-trei metri de-un trăgător al plasei şi să faci zgomot, cu speranţa că nevăzutele animale se sperie şi cad în capcană. N-am ezitat să intru iar în apa caldă, trăind o partidă de pescuit cum nici în vis nu visam. Ne-am dus cu plasa de la un cap al Gligorului la altul, apoi ne-am întors trăgând-o din mal în mal. Am prins doi crapi, un clean uriaş, ce mi-a revenit mie, şi-o jumătate de găleată de plevuşcă, tocmai bună de ciorbă. Întors acasă târziu, am desfăcut pe masa rotundă, cu trei picioare, cămaşa în care adusesem captura. Tata s-a crucit de uimire. Nu m-a lăudat, nu-i sta în obişnuinţă: a rămas mut. A fost unul din momentele care mi-au îndulcit ciuşca bătăilor...

În duminica din iulie 1968, când am bătut marginile cu vărul Mitu (nea Mitică şi Tatoniţă trăgeau plasa, iar nea Gheorghe păzea găleţile cu peşte, pe mal, sub sălcii), durerea cotonogelii încasate vineri s-a manifestat la râsul celor care au văzut urmele întipărite în carnea mea crudă. Purtam nişte neuitaţi chiloţi din pânză cu dungi albe, verzi şi grena. Îi cususe mama din rămăşiţele unei bucăţi folosite pentru burdufuri de pernă, la maşina Ileana, cumpărată nu de mult. Chiloţii aveau craci lungi până aproape de genunchi. Mă incomodau la scăldat, însă îi preferam unora cârpiţi, din care ţâşneau testiculele. Ca să zburd prin apă, am răsucit cracii şi i-am fixat cumva la şold. Scufundat până la piept în lichidul cenuşiu, urmele bătăii nu se trădau. Când ieşeam din apă, lăsam grijuliu pânzetul în jos. Deşi palma bandajată mă ajuta puţin, eu duceam Lucheanului bătrân crapii (am prins doisprezece!), cărora bărbaţii le vârau degetele în branhii, rupându-le prevăzători lamelele. Al optulea, neglijent beregăţit de nea Mitică, s-a zbătut şi l-am scăpat din mâna stângă, în spatele plasei. Nu m-au învinovăţit. Lasă, că-l prindem iar! – a zis nea Mitică, şi aşa s-a întâmplat.

Eram foarte veseli cu toţii, şi vorbeam excitaţi de-o asemenea pradă, ce nu se văzuse şi nici nu s-a mai văzut vreodată pe-acolo! Şi-atunci, uitând cu totul de starea mea, am ieşit din baltă cu chiloţii aceia nemaipomeniţi sumeşi. Mi-am etalat frumuseţea coapselor, pline cu semne de bună purtare – dâre paralele, vineţiu-sângerii, lăsate de băţul de corn. Alături de nea Gheorghe, pe mal adăstau nişte unii, pierde-vară. Au fluierat admirativ, lăudându-mi în băşcălie „tatuajele”. Ce să le fi spus de provenienţă? Am îndrugat ceva, dar nimeni nu m-a luat în serios. Toţi ştiau ce păţesc acasă. Tăceau despre asta. Iar acum râdeau.

Grădina a fost Paradisul copilăriei mele. Pe tata l-am absolvit demult de toate bătăile. Nu i-am iertat însă râsul celor care m-au văzut atunci vărgat. Pentru că mă doare şi azi.

© 2007 Revista Ramuri