Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Îngere, vii?

        de Gheorghe TRUȚĂ

 fragment de roman

 

Zenon pășea peste pragul fiecărei  Duminici ca într-o catedrală. Chiar de la intrare îl izbea în obraji aerul tare, solemn, pulverizat în stropi mici, străvezii, filtrat de pereții înalți și reci. În cea de-a șaptea zi a săptămânii se trezea invariabil la șapte și jumătate fix; indiferent de anotimp nu putea scăpa de senzația că locuiește într-un gol intergalactic răcoros. Un tremur interior îl însoțește și când soarbe  din ceaiul fierbinte, așezat temeinic la măsuța albă din bucătărioara lui albă, și mănîncă  încet, fără grabă, e doar opt fără cinci, și chiar dacă  un accident mărunt, cum ar fi lipsa unui nasture ori o pată pe costum, i-ar fi ciuntit programul, știe că nu era în pericol să întârzie: în debutul celei de-a șaptea zi a săptămânii timpul era doar o mâță leneșă ce i se așază lascivă în cale așteptând să fie pășită. (O dată, în răstimpul ăsta implacabil dintre șapte și jumătate, opt și douăzeci, se întâmplase să se spargă o țeavă din baie…întreaga tevatură, cu apa pe hol și prin camere, cu lighene și cârpe ude, cu meșter chemat de urgență …i se păruse că trecuse o jumătate de zi, dar timpul de duminică era, ca de obicei, răbdător, se întinsese aproape cât să sfideze orice lege și, la nouă fix, fără o secundă în plus sau în minus, fusese în pragul  Catedralei.)  Pentru că e bine de spus, de treizeci și ceva de ani, în fiecare a șaptea zi a săptămânii, la ora nouă fix, Zenon trece pragul Catedralei.

Acum însă suntem abia la opt fără cinci, Zenon s-a ridicat de la măsuța lui albă, azi chiar că n-avea nici un motiv să întârzie, e drept că ar putea veni în dreptul ferestrei unde  mugurii de la creanga cireșului bat în geam gata să explodeze în acest început de primăvară, dar Zenon nici nu-i vede, și oricum n-ar avea vreme de ei, ușor somnambulic își trage șosetele, își coboară ghetele de pe raft - mișcări mecanice, îndelung exersate - Timpul cască și el, își troznește oasele de pereți, e și el ușor plictisit, nici măcar nu trebuie să se lungească sau să se contracte, totul e fix, exact, imuabil de treizeci și ceva de primăveri, în a șaptea zi a săptămânii.

La opt și douăzeci, Zenon răsucește cheia în broască. Acum nu-i mai e frig, poate că doar uneori  presimțirea Catedralei, aerul ei solemn-înghețat îi bagă anticipat frigul în oase: ar fi putut să gândească Zenon când coboară scările, dar adevărul e că acum prin minte nu-i trece nici un gând, pășește încet, cu pași egali, printre cireșii înfloriți pe care  refuză să-i ia în seamă, nu din rea-voință, ci pentru că pur și simplu n-are vreme de ei, la fel cum n-are vreme de nimic altceva în afară de drumul care îl duce la Catedrală. Ba chiar câte o creangă înflorită i se înfige amical în spate, ca să-i aminteasca parcă de existența Lucrului-în-Sine…dar cu adevărat Zenon se trezește abia în stradă: iureșul mașinilor din șosea îl izbește violent în golul din mijlocul creierului, pe care îl umple subit cu grija propriei ființe. Dar nu se alătură străzii ce însoțește șoseaua, ci cotește pe o uliță lăturalnică ce duce, pe ocolite dar mai în tihnă, la Catedrală. Dacă n-ar fi ploile și vântul, cu siguranță că pașii lui Zenon ar rămâne încastrați în humă sau în caldarâm, pentru că de treizeci de ani, în fiecare a șaptea zi a săptămânii, ghetele lui calcă invariabil în același loc.     

Zenon ajunge la Catedrală la nouă fără cinci punct, slujba ține invariabil un ceas și jumătate, iar când orologiul din turnul mare al Catedralei bate de ora zece și două pătrare, e deja afară, în capătul bulevardului. De aici și până la drumul de întoarcere, pe sub cireși, nu sunt decât câțiva pași și, din reflex, Zenon pornește într-acolo, când își amintește brusc:  acum două zile îi promisese unui anume Allan că va trece pe la el. De fapt spusese într-o doară „Bine, atunci duminică, după slujbă!”, cuvinte rostite cu un soi de inconștiență pe care acum, când se află în capătul bulevardului, o regreta. Adevărul e că Zenon avea puțini prieteni, pe care îi frecventa rar, iar vizite primea și mai rar. Pe Allan îl întâlnise într-una din aceste vizite, nu i se păruse din cale-afară de interesant, vorbea mult și uneori fără rost,  puțin exaltat, tipul de om căruia lui Zenon nu-i plăcea ; el care suporta greu monologurile lungi și stufoase trebuise să asculte un discurs de mai bine de un ceas. E drept că pe la mijlocul disertației Zenon trecu  „pe pilot automat”:  intenționat nu mai asculta nimic, urmărea doar buzele insului dar vorbele îi treceau pe alături… Era modul lui de a se proteja în fața unor personaje prea insistente, stare care i se declanșa aproape inconștient, căpătase o silă de cuvinte (chiar și de  ale lui !), dar mai ales de ale altora, evident, mai mult de zece vorbe rânduite într-o frază i se păreau o enormitate imposibil de suportat. Or…omul „deversase” aproape toată seara și Zenon dădea doar din  cap, la răstimpuri egale, ca și cum ar fi înțeles, iar la sfârșit acel nefericit  „Trec duminică…” îl rostise ca un fel de mulțumire că, pentru moment, scăpase de șuvoiul inutil de vorbe. Acum însă trebuia să suporte consecințele propriei nesăbuințe, un bolovan pe care și-l legase singur și gratuit de picioare, în orice caz o certă stare de disconfort, ceva care îi spărgea în bucăți Obișnuința, or…Zenon prețuia mai mult decât orice Obișnuința sa, un puzzle de multe și mici tabieturi, gesturi mărunte, inutile dar reconfortante pe care le repeta riguros de treizeci și ceva de ani și care își aveau locul lor privilegiat, ca  într-o matrice inextricabilă, în a șaptea zi a săptămânii. Însă tocmai acest lucru nu și-l ierta Zenon: Cum de avusese inconștiența să spargă tocmai tiparul imuabil al tihnitei Duminici? Pentru că nu-și mai amintea ca vreodată, după Slujbă, să meargă altundeva decât acasă. Nici măcar la Amalia nu se abătea în a șaptea zi a săptămânii, după Slujbă, deși trecea chiar pe lângă poarta ei și uneori, întotdeauna pe drumul de întoarcere, era tentat să apese soneria cu buton roz, mai ales atunci când timp de o săptămână, alteori și mai bine, n-o văzuse deloc și descoperea că i se făcuse dor de ea și mai ales de micuța Fofo. Ca să nu mai vorbim că, la fel de bine, deși locuiau amândouă în cealaltă parte a orașului, ar fi putut merge la Cecile sau la Ivy. Însă drumul de întoarcere de la Catedrală devenise veriga unui ritual pe care  pe care Zenon, având și prostul obicei, atât de rar în zilele noastre, de a-și ține toate promisiunile, acum trebuia să-l calce.

Se opri în marginea străzii și porni înapoi. Locul nu era departe, trecuse de multe ori pe acolo - însă niciodată în a șaptea zi a săptămânii! nu pierdu ocazia să se biciuiască - era undeva în partea de vest a orașului (care Balch se numește, o urbe ca oricare alta de pe fața acestui Pământ, nici metropolă dar nici târgușor, cu bulevarde, Catedrală, două poduri mari peste un râu căruia, din motive incerte, i se spunea Fluviu, înzestrat chiar și cu Metrou!)  în cartierul Cântăreților Ambulanți. Nu știa de ce cvartalul se numea atât de haios, niciodată nu zărise prin apropiere măcar un cântăreț…darămite ambulant!, era o zonă liniștită, aproape pustie, mai ales acum, duminica –după Slujbă, când orice om normal se întoarce liniștit acasă! își apasă singur, cu vădită plăcere masochistă, ghimpele…- abia întâlni, la capătul unui pod, doi tineri în trening, alergând, și un domn în vârstă, cu pălărie și umbrelă, din alt veac.

Găsi cu oarecare greutate imobilul, nu era cel pe care îl bănuia, trebui să se întoarcă de două ori dintr-un loc într-altul, ceea ce îi spori sentimentul de iritare și îi înteți enervarea, de la o vreme avea tot mai puțină răbdare, orice tergiversare îl scotea din sărite și-l făcea să abandoneze ușor orice nu-i ieșea din prima. Dar ceva îl purta într-acolo și se trezi urcând scările înguste, vechi, scârțâind la orice apăsare, înainta pe un coridor întunecos; mai lipsea amănuntul că mirosea a mâncare râncedă și ușor arsă ca să fie un episod dintr-un roman clasic, dar în realitate nu mirosea a nimic, doar că nici o rază de lumină nu pătrundea pe scara închisă ermetic, ca o cușcă. Bătu la ușă, o dată, și încă o dată. Nici un răspuns. Abia acum simți întreaga revoltă împotriva lui însuși: ar fi culmea ca omul să nici nu fie acasă! Teama de a se recunoaște stupid îl făcu să bată din nou, tare, chiar violent. „E deschis!” îi fu dat să audă, dar nu apăsă imediat clanța, fusese aproape convins că nu era nimeni înăuntru și se pomeni regretând că nu se întâmplase astfel. Se trezi tânjind după gândul autoflagelării, pe drumul de întoarcere. Dar vocea era reală, ecoul ei rămase câteva clipe în aer, doar că venea parcă de departe, ca de la capătul unui tunel. În sfârșit, și spre liniștea cititorului, apăsă clanța. Pătrunse într-un hol îngust dar lung, ce nu părea a duce undeva. Nu se auzea nici un zgomot. Pășea cu teamă, nu știa de ce dar se aștepta ca la pasul următor să-i cadă în nas un perete. Se înșelase încă o dată: în față i se deschise un salon larg, aproape gol și deloc întunecos. Iar într-un colț, îngenuncheat, cu fața spre perete, recunoscu silueta de ogar ruginit a individului de acum două seri. Nu părea să observe că Zenon intrase, trecură mai multe clipe și încă nu spuse nimic. Zenon căută cu privirea împrejur : în odaie era un singur scaun pe care, nepoftit, se așeză. Alte momente de tăcere. .

— Nu mi-ai spus că e ora ta de rugăciune, zise Zenon mai mult ca să spargă liniștea. Aș fi venit mai târziu.

„Mai târziu…niciodată.” își auzi ecoul vocii în mijlocul creierului. Și chiar se ridică, gata să plece.

 — Dar eu nu mă rog! icni omul cu o inexplicabilă furie, ca un muget, ca și cum pe loc și-ar fi dezbrăcat și aruncat cât colo veșmintele în flăcări. De ce m-aș ruga? reluă pe aceeași tonalitate, dar cu voce oarecum mai așezată. Zeul m-a zidit, cum i-a fost dorința, sunt făptura lui, sunt proprietatea lui, face cu mine ce poftește, indiferent dacă eu îl rog sau nu. Între noi e o stare de fapt care nu poate fi nici îndulcită, nici înăsprită: el e Zeu, iar eu sunt aburul respirației lui.

 — E problema ta…eu nu mă amestec, se simți dator Zenon să adauge. Însă  am fost învațat că un om nu poate fi tulburat în trei ipostaze: la masă, la toaletă și în timp ce se roagă.

— Nu mă mai pisa cu rugăciunea! izbucni omul, de data asta cu adevărat agresiv, dușmănos,  în orice caz total nepoliticos.

În mod firesc, Zenon ar fi trebuit să se simtă jignit, să se ridice și să plece, însă amorțeala simțurilor sale îl făcea incapabil să înlănțuie un sentiment stufos, precum ofuscarea, cu gestul mult prea vioi de a se ridica brusc. Umorile lui zăceau de mult inerte, înecate în propriul clei, și a răspunde ferm unei atitudini, chiar vădit tranșante,  printr-un alt gest pe măsură, i se părea echivalent cu efortul de a sări o prăpastie. Or…Zenon, mai ales într-a șaptea zi a săptămânii, nici nu se vedea în stare să  urce o simplă movilă, darămite să sară o prăpastie! Așadar, cu de la sine înțelegere înlocui sentimentul prea costisitor al ofuscării cu o stare mult mai comodă, de acceptare: înțelegea că omul avea alergie la un anume cuvânt care pentru el, Zenon, era cât se poate de prețios, dar care pentru alcineva nu însemna nimic. Însă cineva care ar fi iscat un sentiment de admirație pentru «profunda toleranță» a lui Zenon s-ar fi înșelat la fel de profund: toleranța lui era de fapt o banală lene, a spiritului sau…lene pur și simplu. Mai ales în cea de-a șaptea  zi a săptamânii. Mai mult, Zenon încerca o mică și deloc costisitoare admirație pentru patosul omului din fața sa, era de altfel singura calitate pe care i-o recunoștea: capacitatea de zbucium, de care el nu era în stare.

— Pentru ce m-aș ruga? reluă acesta. Ce să cer? continuă fară să se ridice, dar întorcându-se cu fața spre Zenon. Să mă facă mai bogat, să-mi dea o casă mai încăpătoare, merinde ori sănătate? A te ruga înseamnă a accepta că ești un milog. Un prefăcut și un egoist. Lumea este, cantitativ, invariabilă. A primi tu ceva mai mult sau mai bun înseamnă a fura din ce i se cuvine altcuiva. Nu pot suporta prosternarea asta universală! Inutilă. Târâit penibil la picioarele Zeului. Sunt orice, dar nu un milog. Și nu pot intra în corul diurn de laude și lingușeli. Ce nevoie are Zeul să-i ling zi și noapte niște tălpi pe care, fizic, nici nu le are? Poți să spui?

— Nu știu, zise Zenon - și spunea adevărul. Dar te-am văzut îngenuncheat…

— Sunt doar încordat. Din contră, când cerșești ești moale ca o pisică. Stai întins, ești un preș care imploră să fie călcat. Da, și eu cer, dar nu milogindu-mă, nu lingușind, ci cer cu voce tare, ferm și răspicat. Eu îi cer imperativ, cu disperare, Zeului să-mi dea ceea ce  cred că mi se cuvine.

Bineînțeles că oricine în afară de Zenon ar fi întrebat, firesc, ce credea Allan că i se cuvenea, însă din proverbiala sa lene și nu din alt motiv, Zenon nu zise nimic. Așa încât, omul se simți obligat să continuie:

— Dacă tot m-a confecționat, din capriciu sau din interes, pentru un plan ascuns, fără măcar să-mi ceară acordul, ceea ce deja un gest egoist și neapărat penal, atunci îi cer să nu mă trateze ca pe un simplu obiect de decor, ca pe o păpușă de cârpă pusă să-i populeze  Lumea ci, un gest firesc de tată față de odrasla lui, să mi se releve și să mă primească în realitatea sa. Cer prea mult?                

Zenon nu răspunse. De altfel, nici nu mai rămase prea mult în încăpere. Coborî scările imobilului cu sentimentul clar că nu le va mai urca vreodată. Nu era nici supărat, nici ațâțat și cu atât mai puțin încântat. Trecând podețul, la doi pași de casă, Zenon știu că dacă, în locul prânzului deja întârziat și al somnului de după amiaza zilei a șaptea a săptămânii, și-ar fi propus, lucru de altfel de neînchipuit, să rememoreze ceva din monologul omului, cu siguranță că nu și-ar fi amintit nici măcar subiectul. Cineva ar fi spus despre vorbele lui Allan că sunt tari, altcineva le-ar fi catalogat ca blasfemii, ar fi protestat și chiar s-ar fi luat „în gură” cu autorul lor, dar pe Zenon ele nu-l impresionau deloc, erau simple vorbe, or…el nu credea deloc în vorbe, mai ales în vorbele unui ins, și Zenon întâlnise în anii lui de viață tipi cu mult mai aprigi și mai impertinenți decât Allan, pe care l-ar fi catalogat, la repezeală, ca fiind cel mult neliniștit, cu un dinte împotriva unui Zeu față de care el, Zenon, se simțea străin. În definitiv, timpul petrecut în pustiul salon nu fusese decât un interval gol, iar vorbele omului îngenuncheat puteau purta eticheta unui monolog exaltat, adică o simplă ficțiune lipsită de interes. Cel mult un șir de întrebări și formulări plate, o căutare banală și o frămantare inutilă. E adevărat, în tinerețe și el fusese răscolit de întrebări și chiar de mici crize existențiale, dar asta se întâmplase demult, parcă într-o altă viața, și mai ales trecuseră repede și fără semne, ca o boală scurtă, de sezon. În a doua tinerețe ascultase mai mult întrebările și framântările altora, asistase chiar la zvârcolirile mistice ale câtorva prieteni, risipise nopți întregi în interminabile discuții în care însă el, Zenon, nu se coborâse niciodată cu toată ființa, nici măcar cu toată simțirea, pentru că el, spre deosebire de alții, avea o platoșă iexpugnabilă: proverbiala sa lene. Lângă el se petrecură drame, cel mai bun amic, luat de valul unui elan mistic, sfârși la ospiciu, altul îl căută pe Dumnezeu sub apele învolburate de sub podul mare al Balchului, evenimente care îl marcară chiar foarte tare, însă doar afectiv, fără să-i cuprindă întreg Sufletul, și cu atât mai puțin miezul ultim al Ființei. E clar că era beneficiarul unui zid de protecție îndărătul căruia sufletul său laolaltă cu rațiunea se extrăgeau oricăror excese, idealuri ori pretinse idei-limită, și se refugiau într-o stenică seninătate. În definitiv, ceea ce-l salvase și-l făcuse mereu egal cu sine însuși era nu faptul că ocolea întrebarile, ci că îi lipsea orgoliul de a crede că a răspuns definitiv și până la capăt. Și apoi…de ce s-ar mistui să caute  căi și adevăruri când îi era suficientă certitudinea că deasupra sa și a tuturor este Dumnezeu, cel care avea toate cheile dar și toate grijile? Singura grijă care îi rămânea lui era să meargă în fiecare a șaptea zi a săptămânii la Catedrală, să se roage egal și conștiincios timp de o oră și douăzeci și cinci de minute, să spună înainte de culcare Crezul …și cam atât. Niciodată nu se gândise că e prea mult sau prea puțin, dar era mulțumit că atunci când ieșea din Catedrală se simțea împăcat cu sine și cu Lumea. Deși până și împăcarea era un sentiment prea complex, iar pe el trăirile complicate îl oboseau. În rest, se simțea doar el. Și asta îi era de-ajuns.       

 

© 2007 Revista Ramuri